Uitându-mă la lista celor nouă pelicule care s-au luptat duminică noaptea pentru Oscarul care răsplăteşte cel mai bun film, îmi dau seama că 2011 a fost un an slăbuţ pentru cinematografia de calitate. Iar lucrul care mă face şi mai tare să cred că am dreptate e o evidentă evadare din prezent a câtorva dintre filmele nominalizate la cea mai importantă categorie.

Începem cu The Artist /Artistul, marele câştigător al cinci Oscaruri, dintre care trei foarte importante (cel mai bun film, cel mai bun regizor – Michel Hazanavicius, cel mai bun actor – Jean Dujardin) şi două mai mici (muzică şi costume). Întoarcerea în trecut despre care vorbeam mai devreme este cea mai evidentă în cazul acestui film, care dă ceasul înapoi cu aproape un secol: este mut şi alb-negru, pe scurt, arată fix ca un film din anii 1920. The Artist surprinde momentul în care Hollywoodul a trecut de la filmul mut la cel cu sonor şi spune povestea unui actor faimos care refuză să ţină pasul cu tehnologia. „Oamenii vor să mă vadă, nu trebuie să-mi audă şi vocea“, declamă el, în timp ce se îndreaptă spre faliment şi uitare. Să faci în 2011 un lungmetraj alb-negru şi mut mi se pare un gest escapist. The Artist ar fi funcţionat mult mai bine ca scurtmetraj, pentru că povestea şi cele câteva găselniţe inteligente de folosire a sunetului nu justifică ora şi jumătate de întoarcere totală în anii 1920.

Tot o întoarcere la începuturile cinematografiei este şi Hugo, primul film 3D al lui Martin Scorsese. Abil disimulat în povestea unui orfan parizian, Hugo este un omagiu adus lui George Méliès, cel care, la începutul secolului XX, a inventat practic efectele speciale în film – sunt sigur că vă sună cunoscută scena lui în care un obuz tras de pe Pământ loveşte o Lună cu faţă umană. Scorsese îl suprinde pe Méliès la bătrâneţe, când nu mai vrea să audă de filme, şi este sarcina puştanului Hugo să-l