Cotidianul francez Liberation publica, zilele trecute, un manifest al unor intelectuali care au găsit rezolvarea problemelor economice ale Greciei. După o sinuoasă demonstraţie în limbajul luptei de clasă şi anti-coloniale, se propune "formarea unui comitet european de intelectuali şi de artişti în vederea solidarizării cu poporul grec care rezistă". Nici mai mult, nici mai puţin. Sursa: EVZ
Date fiind glorioasa tradiţie a comitetelor de intelectuali&artişti înfiinţate la o cafea pe malul stâng al Senei şi discernământul istoric de care au dat ele dovadă în identificarea cauzelor ce merită solidarizarea (îmbrăţişate apoi în Liberation sau L’Humanite), aveţi dreptate să faceţi mişto. Probabil că viaţa acestei iniţiative nu va fi mai lungă decât a unui program de austeritate grecesc.
Dar nu faptul în sine interesează aici, ci trendul: au fost duzini de iniţiative civico-reflexive similare în ultima vreme, iniţiate de pâlcuri de europeni de bine din lumea artistico-deconstructivistă. Folosind instrumentele profesiei lor pentru a tălmăci realităţile contemporane, ca noi toţi de altfel, ei personifică şi atribuie intenţii ca într-o dramă teatrală unui alambic complex de instituţii şi evoluţii socio-economice. E o tentaţie firească şi explică afinitatea naturală cu marxismul - el însuşi o teorie conspiraţionistă pentru a explica crize în limbaj vag ştiinţific.
Manifestul a avut ecou, fiind tradus şi preluat de grupuri militante din diverse ţări. După cum genial observa cineva pe Facebook (dar nu ştiu cum se citează de pe Facebook), e grăitor că francezii tocmai au câştigat Oscarul cu un film alb-negru elogiind rezistenţa la schimbare şi nostalgia după trecut; asta fac şi în viaţa de zi cu zi. (Dar pare că au cel mai mult de câştigat atunci când tac dracului din gură, după cum remarca altcineva).
Problema acestei retorici, exemp
