Găzduită la sfârşitul săptămânii trecute, pe scena Teatrului Naţional Bucureşti, conferinţa profesorului Lucian Boia (Elita intelectuală a anilor ’30. O nouă perspectivă) a permis publicului spectator un pas în istorie, în plină atmosferă a începutului anilor ’30, când asistăm la emergenţa în agora românească a unei generaţii tumultuoase. M-a marcat profilul comun zugrăvit în tuşe extrem de puternice al acestor intelectuali care aveau cu puţin peste 20 de ani.
„Mai mult idealism, mai multă îndrăzneală, tentaţia extremelor“ sunt mărcile înregistrate ale noului brand intelectual. Nu era nevoie de prudenţă, de moderaţie, ci în primul rând de îndrăzneală, de forţarea limitelor. O stare de spirit pe care Eliade avea s-o denumească drept „huliganism“ şi care-i predispune pe tineri să se revolte împotriva paradigmelor „ramolite“, a moralei curente, făcându-i să fie esenţial nonconformişti, să experimenteze, să spargă tiparele consacrate.
De stânga sau de dreapta, naţionalişti sau europenişti, tinerii intelectuali formau nu doar o „comuniune peste ideologii“, ci mai ales o generaţie eliberată de complexele specifice unei culturi marginale. Ei nu mai sunt expresia unei societăţi care imită, ci se simt pe deplin integraţi în „ritmul lumii“, în civilizaţia modernă şi sunt nerăbdători să-şi afirme vocea proprie în Europa, ambiţionând „depăşirea condiţiei de cultură secundară“: „vreau o Românie cu destinul Franţei“, avea să proclame Emil Cioran.
Definitoriu pentru spiritul vremii era faptul că seducţia proiectului naţional, care, timp de decenii, exprimase consensul şi consumase energia intelectualităţii publice, se epuizase. România anilor ’30 avea nevoie de un proiect alternativ. Şi indiferent de opţiunile ideologice, numitorul comun şi ceea ce-i reuneşte pe aceşti tineri „este convingerea de nestrămutat că au de îndeplinit o misiune“: creionarea şi, în
