În principiu, întrebarea de mai sus este un nonsens. O soluţie populară nu este cu nimic mai prejos decât una socialistă ori liberală. Diferenţa între titlu şi afirmaţia de mai sus stă în oportunitate. Şi, în al doilea rând, în detalii. Acea oportunitate care face dintr-un lucru bun un lucru rău atunci când este săvârşit într-un moment greşit şi acele detalii care fac diferenţa dintre succes şi eşec. În România, tentativele insistente de relansare, în acest moment politic, a soluţiei populare, precum şi mijloacele alese de preşedintele Traian Băsescu vor conduce, pentru ceea ce măcar teoretic reprezintă dreapta, la ceva mai mult decât un eşec. La o veritabilă catastrofă.
Avem un PDL în cădere liberă, autointitulat partid de dreapta printr-o operaţie de marketing politic. O formaţiune care la locale ar putea să obţină în jur de 25 la sută, dar la parlamentare, la sfârşitul anului, va avea sub 15 la sută, iar, dacă ele vor fi amânate în 2013, sub 10 la sută. Avem un UDMR practic spart. Pentru că, printr-o mişcare extrem de perversă, atât preşedintele Băsescu, cât şi primul-ministru al Ungariei, Viktor Orban, au încurajat încă două formaţiuni politice ale maghiarilor, tot de dreapta. Consiliul Naţional Secuiesc, care consideră că Ţinutul, ocupat majoritar de această populaţie, ar trebui să se transforme într-o "ţară mamă internă pentru maghiarii din România". Cu alte cuvinte, într-un nou Kosovo. Şi, mai nou, Partidul Popular Maghiar din Transilvania, opera a lui Laszlo Tökes, un personaj mult mai legat de Ungaria decât de România, finanţat pe faţă de Guvernul maghiar şi care este cunoscut drept un ultraradical şi ultranaţionalist. Toate cele trei formaţiuni politice maghiare se autodefinesc ca aparţinând dreptei populare. Ca şi când nu ar exista maghiari socialişti ori liberali. Această falsă construcţie, această deliberată divizare a maghia
