Carnetele de partid pe masă, băieţi, am venit să vă lustrăm! Asta ar fi trebuit să spună, acum mai bine de 20 de ani, vocea antitotalitară adevărată a României. Aşa ar fi trebuit să se procedeze cu cei care şi-au arătat, fără jenă, faţa de torţionari ai propriului lor popor. Este un final închipuit însă al poveştii cu hoţi şi gardişti pe care încă o trăim.
La Timişoara, punctul 8 al Proclamaţiei priveşte astăzi ce a mai rămas din legea lustraţiei, adoptată în Camera Deputaţilor. Fără să politizez, ca simplu cetăţean timişorean-român-european-mondial, văd cu o claritate absolută ce înseamnă această atât de disputată lege a lustraţiei: foştii „aparatcici" stau pe tuşă cinci ani, dar doar dacă sunt numiţi, nu şi aleşi. Şi vorbim aici de bunicii „roşii", nu şi de nepoţii lor zeloşi, cu insigna UTC la cutiuţă. Legislatorii au lustruit cât au lustruit lustraţia şi ne-au arătat un chip prea cioplit ca să-l mai recunoaştem.
Ni l-au arătat târziu, când pe tinerii care deţin astăzi puterea de a-şi alege destinul îi doare în cot de crimele comunismului, pentru că ei băteau mingea în curtea şcolii pe vremea aceea. Noi, generaţia asta de beton, plastic, silicon, iPhone şi mult zgomot pentru nimic, am crescut frumos. „Noi în anul 2000" ne-am cărat peste hotare să le culegem spaniolilor căpşunile, să le facem softuri americanilor, să fim geniali pe scene în Germania. Dar dăm şpagă ca să fim trataţi ca oameni acasă la noi, ne sufocăm în impozite nesimţite, avem insomnii din cauza imbecilităţii care ne înconjoară. Pionieri, frate.
Şi nu mai ştim pe cine să dăm vina, pentru că nimeni nu ne-a desenat pe tablă un adevăr simplu. Din cauza lustruirii lustraţiei şi a perpetuării Cosei Nostra care nu s-a mai dat jos de pe muntele de putere suntem aici şi suntem aşa. Corupţia de azi are o mare legătură cu marele partid comunist de ieri, şcoala activiştilor a dat promoţii de
