Prim-plan cu un asteroid alb ca varul, alcătuit din umflături rotunjite de praful interstelar şi o mică zonă aurie, oscilând uşor în întunericul sideral. Muzică de Wagner. Aparatul se retrage lent. În dreapta apare în cadru o mână de fată cu unghii extra, albe sidef, cu degetele uşor adunate, ca după lansarea unui obiect mic. Apoi, în stânga, profilul cu gura căscată al domnişoarei. Camera continuă să se retragă, asteroidul din centru se micşorează.
Când în partea de jos se desluşeşte conturul titanic al găleţii alb-roşii magnum, plină cu floricele, o lumină albăstruie, culoarea morţii şi a liniştii, invadează sala.
În primele momente în care Ginela, Petronela şi Manuela îşi începuseră scociorâtul în găleţi şi transportul floricelelor către orificiul digestiv superior, o furie rece, ucigaşă, îmi umfla venele pe tâmple. Făceau un zgomot ca de şobolance în talaş. Şi detest din suflet acest "aliment", mă apucă greaţa numai când îl văd. Măsurând din ochi diametrul mare al trunchiurilor de con, îmi închipuiam limpede cum îi îndes fiecăreia găleata pe cap până în bărbie dintr-o mişcare, lăsându-le pe ele încoifate şi înzăuate în floricele până la brâu, ca nişte teutoante popcorn, iar Melancholia lui Von Trier să curgă liniştită pe ecran.
Pe urmă însă, partea nereptiliană a creierilor mei a pus frână: la drept vorbind, suntem în mol, nu în Cinemateca tinereţii mele, unde se auzea musca la Antonioni, cele trei Ele sunt la ele acasă, au dreptul să-şi continue şarja prin porumb şi fără coifuri.
Dar Melancholia ţine două ore şi ceva; prin urmare, când Claire vede pentru prima oară Moartea Albastră prin cerculeţul de sârmă îndreptat spre cer, găleţile sunt goale os. Ginela, a cărei inimă bate cel mai aproape de a mea, le colectează, le bagă una în alta, se ridică de lângă mine şi zice pardon când îmi testează adidaşii cu bocancul. În clipa în care f