Dacă cineva s-a gândit cum să mai discrediteze Parlamentul României, nicio metodă nu ar fi fost mai potrivită decât „protestul“ opoziţiei.

Alături de celebrul „sentiment românesc al fiinţei“ au mai apărut, de ani buni, şi alte mari realizări ale specificului naţional – de pildă, sentimentul românesc al demisiei, a cărei specie remarcabilă este „demisia de onoare“ cu subspecia „demisia în alb“. Dar în ultimul timp, precumpănirea a avut-o fără îndoială ceea ce nu ne-am sfii să denumim drept o mare contribuţie românească la cultura politică europeană, ba chiar universală: sentimentul românesc al grevei.

Într-adevăr, la noi greva nu e ceva simplu şi banal ca la „ei“. Ba e la fel, numai dacă în cauză sunt doar nu ştiu ce profi sindicalizaţi. Altminteri, greva se poate numi şi „protest“ şi astfel scapă de constrângerile legale. Dar nici protestul nu e de un singur fel: există, de pildă, protest „spontan“, care e o manifestare a libertăţii omului de a fi mânios. E însă o subspecie minoră şi, să recunoaştem, relativ benignă, chiar atunci când se stă cu consecvenţă spontană o lună-două într-o piaţă. Mult mai semnificativă este subspecia „protestului politic“. Până de curând, cazul cel mai remarcabil fusese cel al judecătorilor. Vă amintiţi că acum vreo doi ani şi ceva aceştia s-au aflat cam două luni într-un asemenea „protest“: nu intrau în sala de judecată decât pentru cazurile urgente, iar termenele îşi pierduseră orice semnificaţie. Gurile rele spuneau că judecătorii voiau să-şi păstreze salariile considerabile care ar fi urmat să fie micşorate. Ei însă, prin liderii lor, declarau pretutindeni că nu au nevoie de bani, ci că apără independenţa puterii judecătoreşti şi, deci, democraţia, de guvernul ticălos. De bine ce le-au apărat, guvernul ticălos şi Curtea Constituţională le-au menţinut salariile şi sporurile neschimbate. A meritat? Nu ştiu, dar unii ar