În Polonia afacerile de extracţie a cărbunelui sunt rentabile, iar companiile implicate sunt listate la Bursa de Valori din Varşovia. Asta s-a întâmplat însă în urmă cu aproape 20 de ani, timp în care s-au făcut investiţii în retehnologizare. Noi am stat şi ne-am întrebat ce este de făcut în tot acest timp.

O vreme nimeni nu a ştiut, sau nu a îndrăznit, să desfacă nodul gordian al muntelui de datorii care s-au acumulat în conturile Companiei Naţionale a Huilei (CNH) din Petroşani. Compania de minerit datora diverselor bugete ale statului o sumă totală care depăşea miliardul de euro. Probabil nicio firmă nu mai făcea afaceri cu CNH deoarece era de presupus că aceasta îşi va achita cu mare lentoare facturile. Locurile de muncă au fost decimate în timp. Fostul secretar de stat în Ministerul Economiei Tudor Şerban estima în urmă cu 2 ani că în România mai lucrau atunci doar 21.000 de mineri, dintr-un total de 200.000, câţi erau în anii 1995-1996.

Geneza acestor datorii se pierde în negura tranziţiei. Încă din primii ani ai economiei de piaţă, la începutul anilor ‘90, compania făcea datorii şi avea nevoie de injecţii de bani de la bugetul statului, deorece vindea cărbunele la un preţ care nu acoperea costurile. Momentul în care o companie de stat vinde un produs pentru care cheltuieşte mai mult decât încasează este cel în care se instalează germenii falimentului. Iată de ce, în contemporaneitate, acţionarul minoritar al Hidroelectrica a făcut atâ­ta zgomot din cauza contractelor aşa-numiţilor „băieţi deştepţi“, parafate la preţuri care ameninţau să nu mai acopere cheltuielile gigantului energetic. Într-o asemenea situaţie nu se pune doar problema profitului mic, ci şi a viitorului companiei. O companie energetică, fie că extrage cărbune, fie că îl procesează sau vinde energia hidro, are permanent nevoie de investiţii masive în tehnologii şi cheltuieşte o