Posteritatea critică a lui Cezar Petrescu a fost invers proporţională cu succesul de public din timpul vieţii. Puţinele volume dedicate prolificului prozator (aparţinând lui Mihai Gafiţa, Ion Bălu sau Horia Stancu şi apărute înainte de 1990) sunt minore, parţial datate, iar studiile unor Mircea Popa sau Ion Vlad n-aveau cum compensa execuţiile estetice post-călinesciene ale criticii de verdict. S-ar zice că autorul Întunecării a ajuns nu doar o victimă a criticilor modernişti, a succesului comercial şi a compromisurilor postbelice cu regimul comunist, ci şi a masivităţii propriei opere, care i-a făcut pe mulţi comentatori recenţi să se pronunţe despre el fără a-l mai citi cum se cuvine. Preluarea clişeelor stigmatizante, cu falsele lor certitudini, s-a dovedit mult mai comodă: la ce bun să parcurgi, printre atâtea obligaţii presante, zecile de volume masive ale unui romancier „profesionist“, dar industrios, ce scria, nu-i aşa? „după reţetă“ fresce social-istorice şi recicla – pe gustul burghez iubitor de senzaţional – un balzacianism vetust, grevat de tezism neosămănătorist? Adică, brutal spus, ale unui manufacturier comercial în modernismul de suprafaţă şi tradiţionalist în fondul ideologic? Schimbând ce e de schimbat, nu alta a fost situaţia unui Ionel Teodoreanu. La fel ca şi în ce-l priveşte pe romancierul Medelenilor, opera interbelică a lui Cezar Petrescu vădeşte însă – recitită fără prejudecăţi – o modernitate surprinzătoare, dincolo de inegalităţile valorice. Pe lângă coerenţa şi complexitatea proiectului narativ al Cronicii româneşti a veacului XX, epicul aferent nu e inferior celui al americanului Theodore Dreiser, romancierul român fiind – în plus – un premergător ignorat al metaficţiunii postmoderne. Este ceea ce încă tânărul clujean Ştefan Dărăbuş (n. 1975) demonstrează laborios şi afirmă apăsat, într-o teză de doctorat susţinută în 2009 şi publica