Erau tineri – muncitori, studenţi, chiar elevi. Îşi doreau alte şanse decât le acorda România anilor ‘70, ‘80 şi pentru asta puneau în balanţă singura lor avuţie: viaţa. Aveau curaj, dar erau anonimi. Numele lor nu intra în emisiunile radioului Europa Liberă, ca să primească o implicită protecţie. După 1990, chiar din pricina statutului modest al acestor victime, nepretându-se dezvăluirilor senzaţionaliste şi manipulărilor, poveştile lor tragice n-au interesat autorităţile. „Tema frontieriştilor nu a găsit ecou în autorităţi: mormintele au rămas anonime, nicio cercetare oficială nu a fost începută, arhivele se casează, iar cei care au făcut închisoare ca frontierişti nu beneficiază de compensaţii sau cel puţin de un gest simbolic de recunoaştere. De aceea, întrebarea dacă frontieriştii sunt «cetăţeni de categoria a doua», pusă de un fost transfug din Suedia, conţine un apel la reparaţie morală“, scrie Brîn-duşa Armanca în cartea, densă şi bine organizată, pe care le-o dedică, lor şi jurnaliştilor care au luminat în parte dramele pregătite pentru uitare înainte de a fi ştiute.

Jurnalistă, fostă directoare a Televiziunii din Timişoara, bine cunoscut analist media, directoare a Institutului Cultural Român de la Budapesta, Brînduşa Armanca este cea mai potrivită persoană pentru a privi, laolaltă, acest fapt de istorie recentă şi reflectările lui în mass-media, în istoria orală. De altfel, ea este şi cea care a realizat în anul 2000 pentru TVR Timişoara, în colaborare cu TVR Internaţional, filmul documentar Li se spunea „frontieriştii“, împreună cu regizorul Dan Raţiu, cel cu care a făcut şi scenariul. Echipa de filmare a lucrat nu doar în România, ci şi în localităţile ţărilor din jur, unde, dacă nu erau îm-puşcaţi în Dunăre sau pe fâşia de trecere a graniţei, ajungeau frontieriştii: la Belgrad, Novi Sad, Marcovat, Viena, Regensburg, Treiskirchen.

Carte