Am vorbit cu Leon la telefon cu vreo zece zile înaintea decesului. Am fost plăcut impresionat de vocea sa clară şi puternică şi buna stare psihică în care părea că se află. I-am şi spus-o, fericit că o pot face. Avea încredere, cum a avut tot timpul, în doctoriţa care îl îngrijea, un medic de înaltă profesionalitate. Nu ştiam pe atunci ceea ce aveam să aflu imediat după tragica zi a morţii, că sfârşitul era iminent, limita supravieţuirii în nevindecabila boală care l-a răpus fusese deja atinsă. Am fost instantaneu recunoscător minciunii cu care doctoriţa şi-a încurajat pacientul şi faptului că Hania i-a urmat exemplul, nedezvăluind adevărul nici prietenilor apropiaţi.

Despărţirea de Leon va fi lentă şi la fel de dureroasă cum este acum şi va dura până la propria noastră despărţire de cele lumeşti.

L-am numit, cândva, un „rabin ateu“ – ar fi trebuit să adaug că denumirea trimitea, de fapt, la dublul unui literat născut şi făcut. N-aş şti să adaug, acum, decât că Leon a fost o întruchipare stenică a inteligenţei devenită bunătate – forma ei poate cea mai înaltă, pentru că ne apără şi ne înstrăinează de impulsul narcisistic al suficienţei. Fără a renunţa la spiritul critic, pe care doar îl moderează subtil, nici la refuzul a ceea trebuie neapărat refuzat, conştientă de şi focalizată pe vulnerabilitatea noastră şi a vremelniciei noastre, inteligenţa care se potenţează prin bunătate vibrează mai acut faţă de tot ce este omenesc. Leon înţelegea invidia şi nu o practica,

înţelegea prostia şi o domesticea prin ironie, înţelegea răutatea şi ranchiuna, chiar şi ura, şi le contempla cu atenţie, fără speranţa de a le vindeca, dar cu un ferm crez în superioritatea înţelegerii şi a nuanţei. Un om de înaltă clasă sufletească şi spirituală. Unul dintre drepţi, cum spuneau cei vechi.

L-am întâlnit prima dată pe Leon Volovici prin anii ’70 când a venit să