Acum nu mai este Gărâna aşa cum o fost, nu mai este Gărâna de altădată. Acuma-i moartă. Ieşi afară în stradă şi nu vezi un om. @ştia care nu şi-or vândut casele mai vin de prin Germania, lucră, fac curat, văruie, repară, fac totul gata câte o lună de zile şi după aceea pleacă. Şi la anu’ vin iară. Nu mai este Gărâna. Şi-i păcat, mare păcat! Şi la Brebu la fel, mai este o familie, iar restul... Iar la Lindenfeld nu mai e absolut nimeni. A murit şi săracu’ Schwarzenberg, singurul om care rămăsese în sat. El tot nu o vrut să plece din Lindenfeld, da’ până la urmă l-or dus la Caransebeş şi acolo l-a călcat o maşină.
Aşa descria satul ei natal (şi situaţia mai generală a pemilor germani din Banatul Montan) Elsa Weinfurter, născută în 1919, într-o istorisire a propriei vieţi, relatată lui Mihai Crîznic în iunie 20002. Un sat cu o populaţie drastic diminuată, un du-te vino între Germania, patrie adoptivă pentru cei mai mulţi dintre ei după 1989, când exodul început încă mai dinainte, spre fosta RFG, ia proporţii, prin liberalizarea circulaţiei..., un du-te vino între o patrie a unei îndepărtate origini „recuperate“ şi Heimat, locul de acasă, de naştere, esenţial reper identitar pentru germani. Gărâna corespunde de altfel prin aşezare şi aspect general stereotipului încarnat în această metaforă a „localului“ definibil ca Heimat. E pierdută între înălţimi (1000 m), turla bisericii îi marchează centrul. De sus, de la Cruce, satul se vede şerpuind pe o coamă, cu casele albe strâns lipite unele de altele, cu acoperişurile cărămizii, roşcate, proiectate pe acel galben pal, nisipiu al ierbii care acoperă pantele, când nu sunt acoperite de zăpadă groasă sau luminate în verde intens de pădurile din jur. (...)
Putem, desigur, analiza ce se întâmplă azi la Gărâna/Wolfsberg ca un raport între închidere şi deschidere, ca un joc al frontierelor care se redefinesc: între
