În condiţiile în care în România nu există un scaun episcopal ocupat prin tradiţie de un cardinal, opţiunea Papei Benedict XVI pentru un al treilea cardinal român unit, Preafericitul Lucian, capătă o semnificaţie aparte. Cei trei cardinali pe care i-a dat Biserica Română Unită reprezintă trei generaţii diferite, toate mărturisind prin jertfă fidelitatea faţă de credinţa creştină şi ţară.

„Noi nu avem ce face în ţară cu un cardinal!“, a spus Gheorghe Nenciu, şeful Departamentului Cultelor, după ce aşteptase la uşa episcopului Iuliu Hossu rezultatul discuţiilor acestuia cu trimisul Papei Paul VI. La sfârşitul întâlnirii, aflase de la episcopul greco-catolic că acesta nu intenţionează să-şi părăsească ţara.

Era în martie 1969. Monseniorul Chelli îi împărtăşise venerabilului episcop unit, aflat cu domiciliu obligatoriu la Mănăstirea Căldăruşani, hotărârea Papei Paul VI de a-l numi cardinal. Trimisul Papei îi comunicase şi rezultatele tratativelor dintre Vatican şi autorităţile comuniste care se declaraseră de acord să-i permită lui Iuliu Hossu să plece la Roma pentru a primi învestitura, cu condiţia de a rămâne acolo. „Rămân aici, în ţara mea, în mijlocul poporului meu, să împărtăşesc soarta fraţilor mei, a preoţilor şi a credincioşilor mei. Nu-i pot părăsi!“, i-a răspuns Iuliu Hossu lui Gheorghe Nenciu. Ce să facă regimul comunist cu un cardinal în ţară?

Papa Paul VI a respectat dorinţa episcopului român. În Consistoriul din 28 aprilie 1969, Paul VI a anunţat numirea a doi cardinali „in pectore“, în inima Papei, numele acestora rămânând necunoscute publicului larg. Iuliu Hossu, născut în 1885, era unul dintre ei, iar Papa a dezvăluit aceasta abia după moartea episcopului greco-catolic, numindu-l atunci „far al fidelităţii“ trecut prin „suferinţe îndelungate şi încercări crâncene“.

Cât de teribilă trebuie să fi fost teama autorităţilor comun