Atunci când vorbim despre ceea ce presupune buna guvernare, vorbim despre supremaţia legii, despre transparenţă, promptitudine şi consens. Vorbim despre instituţiile statului, despre autorităţile centrale şi locale, dar şi despre o societate civilă în colaps, anchilozată şi autosuficientă. Şi totuşi, mecanismul trebuie să funcţioneze, rotiţele trebuie să se mişte, cetăţeanul are dreptul la buna guvernare. De principiu, chiar şi o democraţie scurtcircuitată, cum este a noastră, ar trebui să aibă instrumentele unei bune guvernări.

Unde deviază lucrurile pe drumul spre buna guvernare? Unde deschidem parantezele între care „înghesuim" excepţiile de la lege, rătăcirile constituţionale, abdicarea de la morală? În ce moment decidem că e mai bine să închidem ochii pentru a lăsa politica clientelară, economia clientelară să se manifeste nesimţit, deplin? Şi de ce asistăm pasivi la accesele de exhibiţionism ale celor pe care Milan Kundera îi numeşte, foarte inspirat, „balerini", referindu-se la acei oameni politici care râvnesc nu puterea, ci gloria, şi care, dintr-o megalomanie pe care mi-e greu s-o înţeleg, sunt animaţi exclusiv de dorinţa de a-şi pune în lumină doar frustrările „fotoşopate"?

Undeva la jumătatea drumului spre această bună guvernare începe să se manifeste o fascinaţie violentă. A celor mulţi faţă de cei mai puţini. A celor care votează faţă de cei care le cer votul. Ei bine, aici încep derapajele, aici au loc mutaţiile. Fiindcă scepticismul devine încredere oarbă, reţinerea se transformă în fascinaţie pentru vreun papiţoi cu alură de erou hollywoodian. Sau bollywoodian, cum preferaţi. Facem un pas înapoi şi votăm în funcţii centrale şi locale oameni care sunt de fapt clienţii excepţiilor. Ai excepţiilor de la lege, de la bunul simţ, de la civilizaţie. Sunt cei care, la Centru sau în teritoriu, „confiscă" resursele publice. Sunt cei care, în timpul