Nu e zi sa nu izbucneasca noi controverse legate de guvernarea Romaniei. Astfel, desi rolul de arbitru politic a fost individualizat destul de clar in Constitutie, niciun presedinte nu s-a spetit sa arbitreze intre cele trei puteri ale statului nostru de drept, concept mai mult teoretic deocamdata.
Daca in ceea ce priveste starea de constitutionalitate si legitimitate exista un arbitru desemnat de Constitutie, recte Curtea Constitutionala, un arbitru ce a primit competente sporite prin modificarile din 2003, in ceea ce priveste activitatea politica arbitrul ne lipseste cu desavarsire. Si nu de azi, de ieri.
Ce este arbitrul?
Incercand o rapida ochire a situatiei in discutie, se observa ca absenta arbitrului intern a dus intotdeauna la cautarea altuia extern. Astfel, la inceput, certurile intre diferite entitati politico-statale din Evul Mediu au fost arbitrate de Imperiul Bizantin, Inalta Poarta Suzerana, uneori de Polonia, de Rusia, de Puterile Centrale, de Austro-Ungaria, apoi de URSS...
Primii care au inteles rolul arbitrajului politic intern au fost monarhii britanici, dupa decapitarea postmortem a republicanului Oliver Cromwell, ca apoi istoricii, filosofii si sociologii sa delimiteze clar notiunea de "arbitru".
Romanii si arbitrul
Romanii au beneficiat de o singura perioada de gratie: 1866 - 1947, cu intermitente provocate de jocurile amoroase ale lui Carol al II-lea, de excesele de putere ale maresalului Antonescu si de ocuparea tarii de catre sovietici.
Acum, rolul de arbitru il joaca UE si SUA. De remarcat ca nevoia de arbitri externi a aparut in perioadele de slabire a fortei si unitatii statale, cand degringolada politica nu putea fi rezolvata manu militari.
Presedintele jucator
Intelegand in maniera proprie rolul constitutional de arbitru-mediator-mode
