O prejudecată a multora dintre literaţii noştri, fie ei scriitori sau critici, de la Camil Petrescu şi E. Lovinescu încoace, proclamă desuetudinea prozei cu subiect rural – în pandant cu elogierea aşa-numitei proze citadine. Şi nu doar că antinomiei (tematice) rural-urban îi este suprapusă abuziv opoziţia dintre o formulă prozastică tradiţionalistă şi una modernă, dar noţiunile cu pricina ajung să fie uneori, printr-un abuz şi mai flagrant, conotate valoric. Astfel încât, în această logică, devine aproape de la sine înţeles că, bunăoară, citadinismul echivalează cu modernitatea unor tehnici narative complexe şi, pe un alt palier, cu valoarea. Resorturile şi implicaţiile unei atari prejudecăţi ar merita, desigur, analizate într-un studiu amănunţit. În orice caz, după 1990 (ca şi înainte de acest prag) au apărut la noi mai multe cărţi care infirmă fără drept de apel respectiva prejudecată; între acestea, Povestirile mamei bătrâne (Radu Ţuculescu), Îngerul încălecat (Radu Aldulescu), Cine adoarme ultimul (Bogdan Popescu), Fantoma din moară (Doina Ruşti) Acasă, pe Câmpia Armaghedonului (Marta Petreu) sau, mai recent, Ploile amare, romanul lui Alexandru Vlad. Interesul acestuia din urmă pentru satul transilvănean nu e deloc de dată recentă; şi cei care, încă din 1980, de la debutul autorului (cu volumul de proză scurtă Aripa grifonului), au scris despre prozatorul echinoxist au făcut în mod recurent trimitere la influenţa unei tradiţii prozastice venite dinspre Slavici, Agârbiceanu şi Rebreanu. Ai însă câteodată impresia, citind ce s-a scris despre Alexandru Vlad (mai ales înainte de 2000, când voga textualistă încă nu se estompase), că prozatorului i se găsesc scuze pentru gestul (riscant, într-o anumită optică) de a se fi apropiat de lumea „anacronică“ a satului – parcă exegeţii ar încerca să-l absolve în eventualitatea că ar fi bănuit de ataşament faţă de o formu