Cu motocicleta de lemn, Ştefan Manasia se află, după opt ani de la debutul editorial, la cea de-a patra carte de poezie. (Dacă numărăm şi când TU vii, samizdat, 2007). E mult, e puţin? Pare o ritmicitate convenabilă într-o sferă, cum este cea a poeziei, unde arderea e de obicei rapidă şi în care artistul, după combustia iniţială, face mari eforturi să continue prin reinventare. Manasia are ceva serios-gospodăresc şi „cuminte“ în modul de a-şi gestiona teritoriul poetic delimitat, iniţial, prin puternicul Amazon... Centrul de greutate vizionară şi simbolică este în continuare acolo: nu s-a deplasat semnificativ prin poemele din ultimii ani. Şi cartea micilor invazii (2008), şi, acum, motocicleta de lemn intră într-un proiect al extinderii bine controlate.
Poetul nu iese din lumea lui pentru ca, părăsind-o, să creeze o alta, cu o mişcare decisivă de ruptură. El îşi tatonează expediţiile şi îşi pregăteşte „invaziile“, mai mereu „mici“, fiindcă adeseori centripete. Centrul este un vizionarism opulent şi retroproiectiv, un limb în care percepţia infantilă şi luciditatea artistică fac un melanj fantasmatic, tras în pasta groasă a poemului de mari dimensiuni. Un text-fluviu a cărui forţă vine nu doar din expresie, ci şi din însuşi modul complex de a asocia şi a aglutina (poetic), a evoca şi a invoca (liric).
Ca şi cum ar vrea să atragă atenţia cititorului asupra acestor lucruri, autorul reia, în motocicleta de lemn, o secţiune întreagă din volumul său de debut. Ostroveni. Viaţa şi contactele va fi inserată, în sumar, înaintea unui nou poem lung, Alevin, şi după cele două secţiuni, Ceva dinspre umanitate şi Antwerpen, în care Ştefan Manasia îşi face incursiunile în formule, registre şi suprafeţe poetic-diferite.
Noul Manasia aici este. La figurat, fiindcă el scrie altfel decât în formula poemului vizionar de largă respiraţie; şi la propriu, întrucât t