Rolurile au fost clar impartite: baronii se vor imbogati pe ei si clientela de partid, Emil Boc va fi interfata cinstita, in vreme ce presedintele va prelua rolul de paratrasnet. Separatia puterilor in statul dimbovitean intra intr-o noua si cinica etapa a istoriei: presedintele este factotum, guvernul executa, iar Emil Boc turuie ca o masina de cusut.

Guvernul Boc a devenit, in fine, istorie, retragindu-se in aceeasi atmosfera de marasm si dezamagire ca aproape toate cabinetele postdecembriste. Semn ca politica romaneasca este departe de a se fi maturizat, ca partidele ramin preponderent asociatii de interese clientelare, incapabile sa genereze proiecte clare, fundamentate doctrinar, in vreme ce presedintii de republica sint tot atitea esecuri rasunatoare, neputinciosi, fara exceptie, in a-si asuma rolul de factor de echilibru intre puterile statului. Peste ani, in lipsa unei noi alcatuiri constitutionale, cronicarii vor fi obligati de realitatea faptelor sa faca un nou bilant al esecului. Iar acesta va consolida ideea ca Romania nu e compatibila decit cel mult cu o forma balcanica de democratie. Risipirea increderii populatiei in virtutile democratiei este cea mai grava consecinta a acestei stari de fapt. Partidele si politicienii care nu reusesc sa valorifice energiile comunitatii nationale, sa construiasca increderea si sa induca un dram de nobil idealism nu vor face decit sa plaseze Romania intr-o periferie misterioasa, cu parfum de Bizant ori de Fanar decrepit. Desi ardelean, muncitor si nu lipsit de onestitate, cel putin in ceea ce priveste persoana sa, Emil Boc a intrat in vertijul politicii mici, comportindu-se ca un regatean de duzina. A aratat, din start, energie si determinare, dar i-a lipsit personalitatea, adica suportul autentic al cutezantei si viziunii. Dinamic, inspirat in discursul critic, vehement adesea, Emil Boc nu si-a depasit statutul de