Un bărbat politic pe nume Vladimir Putin a scos din pălărie (în 2008) un alt bărbat politic, pe nume Dimitri Medvedev – după cum şi dl Putin fusese în 1999 scos din pălărie de tătucul său politic (fostul preşedinte – şi primul – al Rusiei, Boris Elţîn). În virtutea acelui agreement, dl Medvedev a devenit preşedinte, iar dl Putin prim-ministru (păstrînd frîiele puterii). Acestui episod din 2008 puteţi să-i spuneţi cum vreţi: fie un gentlemen agreement, fie o copie după schiţele amare ale lui Cehov, fie doar o hibă a Constituţiei ruse. De la început, între Putin şi Medvedev a existat o înţelegere: ca peste patru ani să facă rocada, dl Putin redevenind preşedinte iar dl Medvedev preluînd prim-ministeriatul. Iată-ne, azi, ajunşi la soroc: Rusia trece acum prin alegeri prezidenţiale.
Primele două mandate ale dlui Putin (2000-2008) au fost un succes. Rusia de azi e un stat care a păstrat mentalitatea imperială, dar nu şi graniţele imperiului de altădată. Condusă de un ţar sau de un prim-secretar, ieşind la paradă cu icoane sau cu fotografiile lui Lenin, Rusia ultimelor secole tot imperiu a fost. În 1991, acest imperiu de jure s-a păbuşit; de facto, însă, rana persistă: aşa cum cei cărora li se amputează un picior au impresia încă multă vreme că-l simt acolo unde fusese, ceva similar se petrece aici. În toţi anii ’90, două sentimente au animat în paralel inima şi spiritul Rusiei: pe de o parte, bucuria redescoperirii libertăţii, iar pe de altă parte, nostalgia după statutul/puterea/imperiul de altădată. Cele două sentimente au mers în paralel, dar nu şi uniform: pe măsură ce gustul noii libertăţi s-a acrit, nostalgia după vechea ordine (imperială, nu ideologică) a devenit mai acută.
DE ACELASI AUTOR Cînd dna Merkel va primi ajutoare de la Madrid (şi Bucureşti) La un vin cu Don Quijote, pe teme de infrastructură De ce UE chiar merită Premiul Nobel Ce-am putea
