În omul de astăzi, exaltat de apariţia a tot felul de leacuri menite să-i curme nefericirea (dintre care merită menţionate remediile împotriva ridurilor, a stresului sau a tristeţii), poate lua naştere gîndul că într-o bună zi i se va pune la dispoziţie şi un remediu împotriva fricii de moarte. La ce bună aşteptarea unui medicament miraculos, cînd arhivele cinematografiei prescriu, încă din 1978, tratamentul contra fricii de moarte? Reţeta se obţine în urma vizionării filmului La Chambre Verte, în regia lui François Truffaut, film ce redă o poveste a cărei acţiune este plasată într-un mic oraş din Franţa, la zece ani după sfîrşitul Primului Război Mondial. Povestea îl are în centru pe Julien Davenne, un jurnalist rămas văduv cu ani în urmă. În ciuda pierderii soţiei (Julie), el continuă să i se dedice, adunînd într-o cameră verde toate obiectele ei. Obsesia pentru Julie devine un adevărat cult al morţii odată cu proiectul de a transforma o capelă într-un spaţiu consacrat tuturor cunoscuţilor pierduţi.

La Chambre Verte, această amplă metaforă a morţii, aduce însă un veritabil elogiu vieţii. Soldaţii pieriţi în război, decesul „mult iubitei“ Geneviève, dispariţia hilară a lui Paul Massigny, moartea soţiei şi a tuturor cunoscuţilor ale căror chipuri încremenite dau viaţă capelei, toate acestea sînt un fals discurs despre moarte.

Iar asta din simplul motiv că Julien ajunge să nu se mai gîndească la propriul sfîrşit, preocupîndu-se doar de „viaţa“ celor dispăruţi. Să vieţuieşti prin moartea celorlalţi sau, altfel spus, să te ţină în viaţă tocmai gîndul la cei ce nu mai sînt! Cum ar putea pierderea unui apropiat să te înalţe, să te facă să-ţi duci existenţa în cel mai intens mod cu putinţă? Cum s-ar putea găsi într-un eveniment sfîşietor o sursă a vieţii? Ei bine, răspunsul rezultă din atitudinea lui Davenne.

Astfel, cum Julie încetează să mai facă part