Am ajuns în cele din urmă la cea de-a 62-a ediţie a Festivalului Internaţional de la Berlin, chiar dacă falimentul Malev mi-a complicat călătoria, lăsîndu-mă şi fără banii înapoi, şi fără redirecţionare pe alt zbor, dar, spre deosebire de anul trecut, am ratat la mustaţă Ursul de Aur. Documentarul fraţilor Taviani, Cesare deve morire, spune povestea unei trupe de deţinuţi dintr-o închisoare italiană de maximă siguranţă, care joacă într-o adaptare a piesei shakespeariene Iulius Cezar. Inevitabil, gîndul m-a dus la excelenta montare a lui Andrei Şerban după Timberlake Wertenbaker din anii ’90 de la Teatrul Naţional, Cine are nevoie de teatru?. N-am auzit comentarii extatice aşa cum s-a întîmplat în 2011 cînd splendidul Nader and Simin: A Separation primea trofeul suprem, dar nici voci indignate. E drept, majoritatea ar fi preferat bizareria poetică în alb-negru a portughezului Miguel Gomes, Tabu, care a trebuit să se mulţumească doar cu Premiul Alfred Bauer (pentru inovaţie într-un film din competiţie) şi, previzibil, cu Premiul FIPRESCI. Gomes „împrumută“ de la Murnau nu doar din Tabu (titlul şi împărţirea pe capitole), ci şi din Aurora (numele eroinei şi ecoul unei iubiri ilicite), răsturnînd însă referinţele şi construind un film aproape inclasabil, care ţi se insinuează treptat pe sub piele. Şi n-ai fi zis: prologul e unul aiuritor, care povesteşte moartea tragică a unui explorator de pe continentul african, care, rănit în dragoste, s-a aruncat în gura crocodililor sub privirile impasive ale băştinaşilor. Primul capitol, intitulat „Paradisul pierdut“ (invers ca la Murnau), e şi mai deconcertant: personajele contaminate de singurătate vorbesc ca de pe altă planetă (sîntem la Lisabona), iar bătrîna Aurora, rămasă falită după ce şi-a pierdut banii la jocuri de noroc şi ferm convinsă că îngrijitoarea ei îi face vrăji, sfîrşeşte în spital, nu înainte de a-i lăsa ve