Au trecut Oscar-urile și cam toată lumea a căzut de acord cu faptul că cel mai bun film al anului a reușit să îi emoționeze pe electori prin faptul că este un film despre film, un metafilm, un manual de film, o odă cântată industriei cinematografice. Motiv bun pentru a rata un film absolut impresionant.

Să spui despre The Artist că este un omagiu la adresa Hollywood-ului nu e doar o banalitate crasă, este oarecum echivalentul afirmației că Melancholia (preferatul meu pe 2011) este un omagiu adus astronomiei. O fi, dar asta nu spune nimic despre experiența de a vedea un film mut în 2012. Și nici despre stranietatea descoperirii unei lumi pierdute, a unei estetici directe, fără nuanțe și valoroasă în sine, independent de context. Am ajuns să valorizăm contextul mai mult decât produsul, să răspândim până la refuz prezentarea de tip filmul egal gen proxim minus diferența specifică, sau filmul egal o metaforă, o radiografie, o odă, o satiră, o incursiune în mentalul colectiv (au, încă o radiografie a sufletului feminin!).

Mult mai productiv ar fi să plecăm de la povestea filmului, povestea lui George Valentine (Jean Dujardin). Adică vedeta filmului mut, căzut în dizgrație odată cu apariția filmului sonor. Iar tehnica folosită (film aproape mut, alb-negru) oferă din debut o primă cheie a experienței cinematografice: sensul radical diferit al expresiei film de autor și o dimensiune olimpiană a actorului în filmul mut. Un film care pare construit pentru actor, căci prin repertoriul lui de gesturi se proiecta lumea, realitatea, intriga, metaforele și alegoriile. Se vorbea despre filme cu Charlie Chaplin, cu Buster Keaton, cu Stan și Bran și mai puțin despre radiografii ale vieții orășelelor de provincie sau metafore ale universului interior ale bobinatoarelor cu experiență (pentru alte exemple vezi prezentările candidatelor la Oscar din ultimii ani). Iar actoru