Un tip, nemulţumit din fire şi extrem de labil, pe nume Faust caută fericirea şi înţelepciunea în viaţă. I le oferă un personaj dubios pe nume Mefistofel. În schimbul sufletului său după moarte, Faust ar urma să guste din toate bunătăţile vieţii pe pămînt. Reuşeşte să nenorocească iremediabil o tînără prostuţă, pe Margareta, visează cai troieni pe pereţi în Grecia antică în compania unei fluşturatice, Elena, nu e mulţumit de nimic din ce-i oferă Mefistofel şi, la final, nici măcar nu-şi respectă contractul cu personajul dubios care s-a dat peste cap să-i facă pe plac. Faust e recuperat în lumea îngerilor.

Această poveste cîntată am ascultat-o şi am văzut-o zilele trecute la Operă. Am recunoscut întotdeauna deschis că, în ce priveşte muzica clasică, la mine în cap e un haos desăvîrşit. Lipsindu-mi o cultură temeinică muzicală de gen, preferinţele mele sînt cele conduse exclusiv de afecte intestine. Bach mă emoţionează întotdeauna, Beethoven doar pe alocuri, Mozart mă face să rîd, părţile uşor atonale din Sibelius mi-au plăcut doar cînd mi s-au explicat, corurile gregoriene au ajuns să mă plictisească prin suprautilizare în filme proaste, tînguirea paiaţei lui Leoncavallo îmi umple somatic ochii de lacrimi. Destăinuindu-vă toate acestea, evident că n-o să mă apuc a clasifica în nici un fel prestaţia inimoşilor artişti pe care i-am ascultat la Operă. Vă voi povesti cîteva lucruri, însă, despre public.

DE ACELASI AUTOR O Cola de sfîrşitul lumii Despre domnul Goe, cu simpatie La poştă TimpPublicul de operă s-a democratizat. La fel cum s-a întîmplat acum mulţi ani cu pasagerii curselor aeriene – care se îmbrăcau frumos în cinstea călătoriei –, nu prea mai vezi normă în comportamentul acestui public. E o amestecătură teribil de pitorească. De la clasicele dame în blănuri şi domni în paltoane negre, pînă la tineri în geci, blugi şi bocanci. Drept e că specta