Masculin feminin, un fapt precis: vocea lui Dumnezeu e vocea unui bărbat, pentru că doar vocea unui bărbat poate fi puternică, autoritară. Cel puţin asta pare a fi concluzia (discutabilă) la care ajung cei de la The New York Times cînd pun o întrebare foarte bună: de ce (aproape) toate trailerele pentru filme sînt narate de voci masculine? Întrebarea vine însă cam tîrziu, deoarece aşa cum bine se menţionează în articolul „Why Men Always Tell You To See Movies“, tendinţele în producţia de trailere se schimbă, iar în ultimii ani trailerele narate de acea voce omniscientă sînt din ce în ce mai rare. Aşadar, întrebarea care trebuie pusă acum nu e dacă vocea naratorului e destul de autoritară pentru a te convinge să mergi să vezi filmul, ci dacă un simplu trailer e de ajuns. În general, da. Uneori, un singur nume de pe afiş e de ajuns. Marile studiouri de film american nu sînt însă de acord. Nu. Dacă vrei ca un film să fie văzut de cît mai multă lume şi să ia notă mare la box-office, soluţia cea mai sigură e să bombardezi Internetul cu fiecare detaliu legat de producţie. Şi asta începînd cu secunda în care s-a decis realizarea filmului.

2012 este anul lansării pe marile ecrane a unor filme îndelung aşteptate, filme care au deja un public asigurat – nu datorită marketingului online excesiv, ci datorită faptului că aparţin unor francize care se bucură deja de cîte o armată de fani. The Hunger Games, The Dark Knight Rises, The Avengers, The Amazing Spider-Man ş.a. se luptă pentru atenţia internauţilor de ceea ce pare acum o veşnicie. Toate detaliile aruncate online au ca scop, pe de o parte, satisfacerea fanilor nerăbdători şi, pe de altă parte, atragerea unui public nou, abia familiar cu francizele respective. În al doilea caz, acest marketing excesiv produce două posibilităţi: potenţialul spectator fie dezvoltă o superputere care îi permite să ignore toate ştiril