Urmăresc de ani buni ştirile şi cronicile de dinaintea şi de după gala premiilor Oscar. O fac mai mult dintr-o curiozitate exotică decît din interes cultural, căci majoritatea filmelor premiate acolo îmi rămîn străine chiar şi după ce-au fost premiate (le urmăresc doar pe cele recomandate pe ton imperativ de Andrei Gorzo – şi acelea sînt puţine). Cel mai mult îmi place povestea trofeului, a statutei strălucitoare placate cu aur şi pusă, încă fierbinte, în mîinile tremurînde ale celui/celei care o primeşte. Aproape fiecare dintre premiaţi plînge sau măcar se preface; nu se ştie exact de ce: poate pentru că se sperie de zîmbetul glacial al lui Oscar, poate pentru că trofeul îi arde prea tare palmele, sau, cine ştie, poate pentru că bucata de metal e o povară prea grea.
Foarte adesea, premiul chiar e o povară prea grea – oricum e mult mai mult decît pot duce feluriţi artişti sensibili de pe la Hollywood: iau premiul o dată şi-apoi dispar cu totul din peisajul zglobiu al galelor; e ca şi cum o singură apariţie într-un film votat de membrii Academiei ar fi fost o sclipire de geniu, efemeră. Alteori, aceiaşi artişti revin de la un an la altul pe scenă ca să-şi ia premiul de parcă ar fi abonaţi, de parcă fără acea povară nu şi-ar mai găsi sensul vieţii.
DE ACELASI AUTOR Cinci cuvinte - Anul cultural 2012 De ce s-a supărat Obélix - şi a plecat în Belgia Comunismul din cărţi Mulţumim, FILBFaptul că e un premiu care valorează enorm şi, totodată, mai nimic, au aflat-o deja pînă şi cei care s-au îndrăgostit definitiv de Oscar. Şi numai obsesia îi face să se agaţe în continuare de fiecare prilej de reîntîlnire – adică de fiecare gală anuală. Relaţia dintre film şi premiu a devenit dubioasă din momentul în care trofeul, în loc să recompenseze, modelează filmul. Nicicînd această dezordine amoroasă nu s-a văzut mai bine decît la ceremonia de acum: The Artist e parcă
