Bucureşti. Iarnă. Munţi de zăpadă neagră, hîdă, ca nişte excrescenţe greţoase de pe obrazul bubos al oraşului. Acum, urîţeniile astea rîd la soare ca într-un desen animat horror. E un pic mai cald. Şi tot depozitul ăsta gigantic, de mizerie, începe să se topească. Să se întindă. Să se lăţească. Să mănînce, clefăind, tot spaţiul. În această capitală europeană, atunci cînd plouă sau cînd ninge un pic, e jale. În toate momentele astea, mizeria stratificată în secole izbucneşte de peste tot, ca frunţile triumfătoare ale ciupercilor după ploile sănătoase. Pare că pînă atunci mizeria a dormit. I se simte răsuflarea neplăcută mai peste tot. Dar n-o vezi tot timpul în graba zilnică. Sau n-o mai bagi în seamă. O simţi. Ştii că e acolo, la locul ei. Că face parte, cumva, din istoria locului. Dar atunci cînd plouă sau cînd ninge, această dimensiune somnoroasă se trezeşte la viaţa deplină, se întinde, se dezmorţeşte, cască şi se prăvăleşte victorioasă peste întregul oraş, sufocîndu-l cu o îmbrăţişare teribilă. Mizeria ia în stăpînire, cu gesturi suverane, tot ce se vede. Tot. Cele mai ascunse şi nebănuite unghere explodează, trimiţînd la vedere straturi peste straturi, adunate în amar de vremuri, şi trezite, cu un pic de apă, la bucuria, la extazul, la triumful vîscozităţii. Imensitatea asta clisoasă e visul fericit al mizeriei care dormitează. E victoria ei. E momentul de glorie absolută a urîtului.
DE ACELASI AUTOR Să răcnim Crăciunul! Formidabila armă biologică Spectaculoasele abilităţi ale păsărilor de pradă "În odaie intunerec, în orchestră melodramă"Nu poţi să stai în casă la nesfîrşit. La un moment dat, trebuie să ieşi. Măcar pînă la o staţie de autobuz sau la una de metrou. Dar distanţa pînă acolo e un film despre latenţa sadismului şi despre abandonare. Sunetul e, de fapt, o pastă sonoră, la fel de clisoasă ca mizeria de pe jos. Un amestec bolborositor de cla
