Spuneam în articolul precedent că scopul unei ore de literatură ar trebui să fie şi acela ca elevul să prindă un pic drag de ceea ce citeşte, nu numai să capete deprinderi de analiză sintactico-morfologică. Selecţia textelor, felul în care este gîndită analiza unei opere literare sau obiectivele didactice, aşa cum sînt ele prezentate în programa şcolară, constituie, însă, tot atîtea reţete simple, dar eficiente, de a înăbuşi în faşă dorinţa de a citi.

Am să dau cîteva exemple:

1) Textele selectate se învîrt, cu rare excepţii, în jurul a trei-patru scriitori români, în toate cele patru clase gimnaziale: Caragiale, Creangă, Eminescu, Alecsandri, Ionel Teodoreanu. (De fapt, chiar din clasa a II-a tot încep să-i studieze şi nu mă mir că, după doisprezece ani de studiu, la bacalaureat îşi aduc aminte cu greu cine a scris „Luceafărul“ şi de ce era trist el...) Nu e rău că sînt studiaţi marii autori români, dar nu-i cam mult să studiezi Amintirile... lui Creangă, şi în clasa a IV-a, şi în a V-a, şi într-a VII-a? (Lista de lecturi suplimentare – listă care are rolul de a-l face pe elev să exploreze pe cont propriu alte surse literare, să nu se limiteze la ceea ce îi oferă manualul – devine inutilizabilă, din moment ce multe dintre titlurile de acolo revin sub formă de lectură obligatorie în manual. De pildă, în ce scop i se dă unui elev de clasa a V-a să citească, acasă, „Dl Goe“, dacă în clasa a VI-a oricum va studia această schiţă la clasă?)

DE ACELASI AUTOR Moş Crăciun cu ATV Scriitori cu corp No comment Un proiect curajos2) Într-un an şcolar sînt studiate maximum 8-9 opere literare. De ce? Fiecărui text îi sînt alocate 19-20 de ore, timp în care analiza lui porneşte de la identificarea personajelor, a momentelor epice şi a mijloacelor stilistice, pînă la detectarea formelor accentuate şi neaccentuate ale pronumelui personal sau a predicatelor nomina