Chiar dacă aparent prea puțin relevant cantitativ, Fenomenul Pieții Universității a schimbat din nou trendurile calitative în România politică. Toți aceia care – din opoziție sau de la putere – nu înțeleg mutația al cărei vârf de iceberg a fost văzut trecând în zilele înghețate ale lui ianuarie prin golfurile fierbinți ale democrației românești, vor fi mai curând sau mai târziu măturați de pe scena politică.

Pe lângă faptul că cei care azi şi-au redescoperit preocupările politice și tocmai și-au dat seama de importanta putere pe care o dețin, folosind tot mai mult o altă infrastructură, alte canale și alte reguli de comunicare decât cele pe care sunt obișnuiți politicienii de până acum să le considere relevante, însăși esența dialogului pare să se fi schimbat. Așa cum s-a mai spus și scris, niciun fenomen politic de la Piața Universității din ‘90 încoace n-a pus accentul cu atâta claritate pe creativitate, performanță și responsabilitatea personală ca recentele proteste. Dar, spre deosebire de cei de atunci, cei din Piață de acum – dar poate și mai puțin milioanele care i-au asistat din fața monitoarelor și nu din fața televizoarelor sau radioului – nu aparțin unui grup definit; ei sunt cetățeni liberi care își păzesc în cel mai gelos și liberal mod individualitatea și unicitatea.

Privite nepartizan, multe din valorile liberalismului clasic s-au regăsit în cererile și sloganurile protestatarilor, oferind PNL o șansă nesperată de preluare a agendei publice. Totuși, leadershipul actual al PNL a ratat consonanța din pricina unei întârzieri în reacție ce ne vorbește nu doar despre lipsa de fler politic, dar mai ales despre estomparea convingerilor autentic liberale și despre împietrirea în comoditatea negației. Aceste vicii politice au dat naștere unui șir de bâlbe și de gafe fără precedent în istoria recentă a PNL. Când, foarte târziu, conducerea liberală