Teroare, umilinţă, sânge şi dezumanizare. Chiar şi aceste cuvinte înfiorătoare sunt departe de a descrie suferinţa pe care au îndurat-o toţi cei care au fost întemniţaţi, ani la rând, în cea mai groaznică puşcărie comunistă, Fortul 13 Jilava, de la marginea Bucureştiului.
Am petrecut o zi printre pereţii scrijeliţi şi plini de mucegai ai celulelor înfricoşătoare de sub pâmânt, unde umezeala era apăsătoare, iar aerul rece, aproape dureros. Am ascultat cu fruntea încreţită poveştile cutremurătoare ale deţinuţilor din Fortul 13, care au fost torturaţi până la moarte, pentru că erau inteligenţi şi curajoşi, pentru că au îndrăznit să se ridice împotriva doctrinelor dictatoriale.
Acum mai bine de 130 de ani, acest loc a fost construit în scop militar, pentru a-i apăra pe oameni. În 1880, Carol I a gândit un sistem de apărare în jurul Bucureştiului, format din zeci de forturi şi baterii, care astăzi au rămas abandonate. Al 13-lea fort din această serie a avut un traseu diferit, un traseu pătat cu sânge. În 1907, Fortul 13, aflat la zece metri sub nivelul solului, a fost transformat în puşcărie pentru ţăranii răsculaţi, însă teroarea a început în 1945, odată cu instaurarea comunismului în România.
CLICK pe fotogalerie pentru a vedea mai multe imagini din „Închisoarea morții“!
Regula era clară: toţi opozanţii regimului erau „cazaţi“ în celulele de piatră, unde se respira groază. Deţinuţii erau, în cea mai mare parte, intelectuali, oameni şcoliţi care aveau resursele să înţeleagă comunismul şi curajul să i se opună. Profesori, artişti, oameni de ştiinţă, toţi erau nişte gunoaie care meritau să moară. Gândacul strivit era norocos faţa de aceşti oameni blânzi care nu erau demni de o moarte rapidă, ci erau condamnaţi la suferinţă şi la umilinţe inimaginabile.
Frigul.
Am ajuns la Fortul 13 în dimineaţa de 29 februa
