PDL a vrut să vadă "ce se poate repara la legea lustraţiei, pentru a o face operabilă" (apud Voinescu - Cotoi), a şters ultimul praf (aşezat din 2010) şi a trecut-o prin Parlament printr-o procedură-şoc de pe urma căreia legea a ieşit mototolită şi cu ciudăţenii. Dar a ieşit.

Cineva dintre gânditorii sau inspiratorii PDL a decis că, aruncând în agora acest subiect, pentru un timp, zgomotul impactului va acoperi tăcerea asurzitoare a grevei parlamentare şi respiraţia scurtă a unui guvern nou, aflat încă în şocul adaptării. Ironie, au fost invocate propunerile societăţii civile şi, obligatoriu, tovărăşia cu Palatul Cotroceni întru condamnarea comunismului. Ironia stă în faptul că "vocea" care s-a auzit cel mai înalt din rândul a ce mai mişcă din societatea civilă a fost a revoluţionarilor loviţi în plex de tăierea stipendiilor.

Fundamentul a fost firav şi oportunitatea discutabilă. Lustraţia a rămas de-a lungul anilor o problemă gingaşă, sursă de dezbateri înflăcărate, dar mereu tratată cu reţinerea şi chiar stânjeneala date de lipsa de curaj, de asumare a impunerii unei soluţii categorice, dureroase, dar juste. De asemenea, a lipsit grupul/entitatea cu suficientă autoritate morală şi putere de decizie care să o facă. În consecinţă, tema a fost împinsă, treptat dar sigur, către periferia interesului public.

Readucerea în actualitate s-a făcut prin parcurgerea grăbită şi defectuoasă a procedurii parlamentare. Legea lustraţiei a intrat dimineaţa în Comisia Juridică a Camerei într-o formă cu termeni precişi, detaliaţi, cuprinzători, dar pe drumul către plen şi în plen au început evadările din sacul cu pedepsiţi. Sau capturările pentru supliciu. După criterii de un subiectivism care dă fiori.

Unii s-au jucat de-a Dumnezeu, împărţind poate nici ei nu ştiu ce şi cu ce consecinţe. Culmea "dreptei judecăţi" a fost a senatorului UDMR Mate, care nu