Sînt momente cînd tot ce se întîmplă în jurul tau e atît de negru, încît nu îţi mai arde să faci nici o glumă. Acesta este motivul pentru care, pe acest blog relaxat şi orientat spre lucrurile haioase din sport, citiţi azi un articol sobru. Pentru că, da, azi nu ne arde de glume!

- “Ce mare şi frumos e stadionul, bunicule! Dar de ce m-ai adus cînd e gol?”, întrebă puştiul.

- “Pentru că vreau să-ţi spun o poveste, dragul meu!”, îi răspunse bătrînelul, după care îl luă de mînuţă şi împreună începură să urce treptele de la tribuna a II-a.

Sectorul D, zona 114, rîndul 4. Uite! Ăsta e scaunul pe care am stat atunci! 29 februarie 2012, ultima zi de iarnă şi prima zi de primăvară din sufletul meu de suporter al naţionalei.

- Povesteşte-mi, bunicule!

- Îmi amintesc că România juca un meci fără miză, împotriva Uruguayului, într-o atmosferă apăsătoare. Deşi îl coborîserău într-un hău, oamenii care conduceau fotbalul nostru într-o manieră perfida şi golăneasca nu voiau nici în ruptul capului să plece din funcţii. Sătui de fiţele tricolorilor care se complăceau în mocirlă şi descurajaţi de lipsa de rezultate, suporterii nu s-au înghesuit la bilete, eram doar vreo 10 mii în tribune. Toţi veniserăm să-i vedem pe Forlan, Cavani şi Suarez. Of, ce jucători avea atunci Uruguayul!

- Şi ce s-a întîmplat?

- Băieţii au intrat pe teren, fiecare ţinînd cîte un copil de mînă. S-au aliniat acolo, vezi?, la jumătatea terenului, unde li s-a intonat imnul. După ce au salutat publicul, s-au îndreptat spre fotografi pentru poza de grup. Atunci a fost primul semn. Ai noştri şi-au dat jos tricourile de joc, lăsînd să se vadă altele, pe care era scris un mesaj: “Daţi-le oamenilor fotbalul înapoi”. Blitzurile s-au descărcat în acelaşi timp cu rumoarea din tribune, dar nici noi, nici fotografii nu ne-am dat seama. Ne-am gîndit că e vreo campanie promoţională, cum