În prelegerile ţinute acum cîţiva ani la Harvard, adunate în volumul – recent tradus şi la noi – Romancierul naiv şi sentimental, Orhan Pamuk e mai înţelegător decît ne-am putea imagina cu partea aceea nevăzută din geneza oricărui roman: legătura cu realitatea, cu faptele, cu experienţa de viaţă a autorului. Ca orice meseriaş care are de-a face şi cu ambivalenţele, şi cu duplicităţile, Pamuk ştie mai bine decît alţii că purismele, delimitările nete, respingerea legăturilor biografice trimit, adesea, la contrariile lor. La fel cum, invers, expandarea ficţională a propriei biografii e mai degrabă semn de compensare psihologică decît de curată mitomanie.

De la începuturile modernităţii, literatura s-a dorit autonomă în raport cu viaţa, mai ales cu viaţa celui care o producea. Biografia scriitorului, permisă selectiv de istoria literară, e cel mai adesea exclusă atît de lectura profesionistă (critică), cît şi de cea obişnuită, a cititorului normal. Curiozitatea biografică, odioasă pentru unii critici, este îngăduită, după alţii, doar în cazul eului interior, manifestat în operă. În rest – şi în absenţa unei autobiografii omologate sau a unei biografii autorizate –, a pune în legătură viaţa din carte cu viaţa din viaţă e mai degrabă o dovadă de slabă cunoaştere a legilor literaturii şi o greşeală de gust, pe care criticii n-o prea fac decît la ananghie şi cu enorme precauţii, deşi se află în situaţia paradoxală de a fi obligaţi să ştie cît mai mult şi să „folosească“ cît mai puţin din zona expusă a scriitorului.

DE ACELASI AUTOR Mărunte apocalipse „Un canto para la cultura” Atac la cadru O CasandrăCum procedează însă cititorul obişnuit, prea puţin chinuit de dilema autonomiei esteticului şi de cea a duplicităţii instanţelor narative? Evident, el vrea să ştie cine e scriitorul şi ce-a făcut el în ultimii 22 de ani. Enormul succes al biografiilor (mai ales î