● Artistul / The Artist (Franţa, 2011), de Michel Hazanavicius.

Un film (aproape) mut (şi în alb-negru) plasat la Hollywood pe vremea cînd sonorul era o noutate, Artistul are meritul de a invita un public larg (ale cărui dimensiuni se datorează atît aspectelor crowd-pleasing ale filmului în sine, cît şi – mai ales – marketării sale de către Midias-ul de Beverly Hills care este Harvey Weinstein) să mediteze un pic asupra istoriei stilistice a cinematografului: asupra efemerităţii unor convenţii şi a supravieţuirii altora şi, în primul rînd, asupra întîietăţii fireşti (chiar dacă nerecunoscute de toată lumea) a stilului în raport cu povestea (aceasta din urmă nu se formează în mintea spectatorului decît ca urmare a organizării precise – de către regizor – a unei serii de stimuli vizuali şi sonori, organizare ce ţine de stil). Povestea Artistului e o melodramă despre o stea masculină a cinema-ului mut (Jean Dujardin), care refuză să se adapteze la sonor şi în consecinţă decade, în timp ce noua stea feminină pe care a descoperit-o (Bérénice Bejo) se adaptează fără probleme şi în consecinţă se tot ridică; dacă n-ar fi existat pariul stilistic al regizorului Michel Hazanavicius, atunci n-ar fi existat mai nimic.

DE ACELASI AUTOR Pitici monumentali Moştenirea lui ’68 Teatrul existenţial Griffith a murit de mult, dar trăiască Griffith!Nu că pariul stilistic ar fi unul deosebit de riguros. Încă din primele minute ale filmului – conţinînd fragmente dintr-un film-în-film cu care protagonistul repurtează unul dintre ultimele lui succese –, Hazanavicius se dovedeşte a fi un pastişor eclectic, a cărui cinefilie tinde să debordeze din cadrul istoric (cinema-ul anilor ’20) pe care şi l-a fixat. Astfel, deşi Spionen (1928) al lui Fritz Lang constituie principala sursă de inspiraţie (mai ales scenografică) pentru filmul-din-film (un film de spionaj), unul dintre cadre