În 2001, cînd se împlineau cinci ani de la plecarea dintre noi a lui Sergiu Celibidache, am publicat într-o revistă culturală bucureşteană următorul text:
„Mă gîndesc adesea cu invidie la străzile Greciei antice pe care umblau, printre oameni, zeii. Olimpul sacru era atunci parte a geografiei propriu-zise şi exista cotidian în viaţa grecilor. Zeii înşişi păreau a nu avea altă preocupare decît relaţiile cu oamenii. Zeii erau în asemenea grad sociali, încît nu aveau nici o problemă în a se insera natural printre oameni. Înţelesurile profunde ale lumii lor erau mai uşor observabile decît cele ale lumii noastre, astăzi. Cerul era aproape de pămînt, ideile aveau greutate, misterele erau copleşitoare. Lumea mea, lumea noastră e văduvită de prezenţa obişnuită a sacrului, şi numai cîte un text din Mircea Eliade sau Rudolf Otto mă convinge, pentru puţin timp, de contrariu. Cărţile, cum se ştie, pot să convingă numai temporar. Sînt prea puţine cazurile în care o viaţă de om s-a ajustat după ideile unei cărţi pentru a putea constata altceva decît efemeritatea efectelor pe care le produc cărţile asupra noastră. Numai oamenii au puterea de a convinge absolut; numai viaţa unuia poate fi exemplară pentru altul. Ne conving cu adevărat numai faptele unei vieţi şi ne impresionează definitiv numai viaţa însăşi. Ca să nu disper şi ca să nu mă gîndesc la sinucidere ca la o soluţie, ca să cred că lumea asta mai are vreun sens şi ca să mai pot ridica, supus, ochii către Cer, am nevoie de povestea vieţilor unor semeni care să mă convingă.
DE ACELASI AUTOR Ambasadorul Poveste de Crăciun România altfel. Impresii Răzbunare şi paceCurg printre noi destine care dovedesc, totuşi, că nu sîntem o specie părăsită; sînt oameni pe această lume care încarnează un gest direct al divinităţii. Nu rari, ci unici, aceşti oameni ne aduc împăcarea cu lumea şi puterea de a înfrunta absurdul ei.
