„După părerea noastră nu este spiritul european corect în care trebuie luate asemenea decizii\", a spus Guido Westerwelle, ministrul german de Externe despre decizia României de a bloca acordarea statutului de candidat UE Serbiei.

Bănui că Herr Westerwelle vorbeşte de exact acelaşi spririt care i-a făcut pe olandezi să refuze intrarea României în Schengen. Sau să spună despre balcanici că „nu sunt europeni”. Mă rog, n-are rost să discutăm prea mult despre minunatul spirit european pentru că el s-a evaporat de când cu criza euro şi toată lumea este conştientă de asta. Ce mi se pare mai interesant este reacţia României, de senzaţie. Cred că este prima oară când România a luat o decizie curajoasă de când suntem membri UE. Scutul anti-rachetă nu se pune, pentru că tot lobby-ul şi munca de convingere le-a dus diplomatica US Army, lăsându-ne pe noi să aşteptăm ruşinaţi la colţ ca nişte copii obraznici salvaţi de părinţi din faţa furiei educatoarei.

Consistenţa argumentelor româneşti, nerespectarea de către sârbi a drepturilor comunităţii româneşti din Valea Timocului, aproape că este neimportantă, deşi n-ar trebui să fie, în faţa deciziei de a ne pune de-a curmezişul Europei. Faptele arată că românii din Serbia n-au drepturi, nu pot avea educaţie în limba maternă, de exemplu. Căutaţi prin arhivele ziarelor, o să găsiţi o mulţime de reportaje din urmă cu patru-cinci ani despre subiectul acesta. Protestele internaţionale sau scrisoarea reprezentantului vlahilor către România (aia cu „noi nu suntem români”) n-o să mă convingă că în doar câţiva ani, sârbii s-au convertit subit de la xenofobie şi ultra-naţionalism sângeros, la toleranţă etnică.

Diplomaţia românească datorează mult comunităţilor româneşti din afara graniţelor. Necazurile românilor din Serbia sunt chiar mai mici decât cele ale românilor din Ucraina. Nu mai spun de problema Transnistriei. Ro