- Social - nr. 964 / 1 Martie, 2012 Desi pare un paradox, aparitia limbii de lemn in spatiul public democratic din zilele noastre este un adevar axiomatic. Un adevar trist, pe care orice om de buna-credinta, cu o anumita sensibilitate in perceperea informatiei, il constata. Limbajul de lemn, privit in devolutiunea lui, spre surprinderea multora, nu a fost numai apanajul exclusiv al oranduirii comuniste. Limbajul de lemn a aparut ca mijloc de productie al unei anumite culturi, precum si un instrument de propaganda si dezinformare. Se poate afirma ca acesta are caracter istoric. El fiinteaza inca din antichitatea chineza, iar apoi a fost promovat cu dezinvoltura in mass-media dupa descoperirea tiparului (1434) si a intalnit conditii prielnice de propagare odata cu aparitia primului cotidian (1470). Diferenta specifica intre limbajul de lemn clasic si cel de astazi o constituie esenta lemnului folosit ca ingredient. Teoria obiectivului politic, tot mai des intalnita in managementul public, conduce la introducerea de false prioritati si incearca sa eludeze principiul legalitatii din activitatea unor autoritati sau institutii publice. Astfel, daca in debutul campaniilor electorale comunicatorii folosesc un limbaj de lemn de esenta moale, care produce rezonanta, seductie, reprezentari afective si idilice din partea electoratului, dupa castigarea alegerilor, aceeasi protagonisti, schimba esenta lemnului din limbaj si il transforma intr-un limbaj de lemn de esenta tare, ermetic, arogant si cu tenta ezoterica. Toate aceste esente conduc ireversibil la denaturarea adevarului si intra intr-o totala contradictie cu principiile democratiei si mai ales cu retorica lui Aristotel referitoare la limba, adica o limba lipsita de claritate, adevar, inventie etc. De altfel, Platon spunea ca instrumentele unei guvernari sunt limbajul, legea si pedagogia. Aruncand o privire in spatiul pub