Dacă nu avem programe de calibru în politica internaţională şi, în consecinţă, nici poziţii consistente în problemele locale, regionale şi globale, care afectează direct evoluţia României, nu este bine! Asta, o ştiam şi singuri! Dacă avem, atunci este şi mai rău! Asta, au ţinut cu tot dinadinsul să ne-o spună, verde-n faţă, unii dintre mai marii politicii europene, după ce am găsit cu cale să băgăm un firav beţişor în roţile ruginite ale angrenajului care stabilise deja că "Serbia s-a copt", deci, poate primi statutul de candidat oficial la Uniunea Europeană.

Reacţiile publice, ale unora dintre înalţii demnitari şi birocraţi care decid în politica europeană, sunt greu de clasat. Este aproape imposibil să desparţi prostia seacă, de aroganţa frustă şi pe cele două de furia provocată de propria neputinţă.

Ca să nu creadă cineva că este cine ştie ce mister la mijloc, problema arată limpede ca apa de izvor. Dacă statele membre vor ceva de la unul care aspiră să intre în "clubul" Uniunii Europene, acest lucru poate fi obţinut doar în perioada critică a candidaturii, cînd reacţiile aspirantului pot fi "condiţionate", cu eforturi relativ mici. Ştiţi dumneavoastră, conform principiul nr. 1 din manualul educaţiei micului canibal: "Dacă vrei să mănânci ochişor, trebuie să iei mai întîi o porţie de bătăturică!". Ce voia România de la autorităţile Serbiei? Un pic de bunăvoinţă şi, sub o formă sau alta, o garanţie că acea parte a populaţiei din "ţara vecină şi prietenă", care îşi revendică rădăcini ale românismului, nu va fi în continuare supusă programelor accelerate de pierdere a identităţii, promovate oficial de politica Belgradului şi va avea o şansă să-şi cultive identitatea prin accesul la învăţămînt şi religie în limba română. E mult, e puţin? Greu de spus, iar răspunsul nu poate fi formulat decît contextual. După ce s-a fript cu ciorba integrării şi eternei păc