Părintele André Scrima, revenind, spre sfîrşitul vieţii, la Bucureşti şi bucuros să constate ce mulţi români se declară drept-credincioşi şi strîns legaţi de Biserica lor, observa, totuşi, că în modul cum se răsfoiesc, la noi, Evangheliile trebuie să se fi strecurat o greşeală: „Acolo unde scrie «Iubiţi-vă unii pe alţii!», lumea pare să fi citit «Urîţi-vă unii pe alţii!»“. E un fapt că mai toate ziarele şi televiziunile, dar şi strada, cîrciuma, scara de bloc şi masa de familie par confiscate de un necruţător virus al agresivităţii, al conflictului, al plăcerii de a face rău şi de a spune rele, aşa încît interlocutorul să sufere. Ca să treci de băiat deştept, trebuie să loveşti din toate poziţiile, să n-ai milă. Ca să obţii ratingul dorit, trebuie să organizezi mici sau mari scandaluri. Adversarul, sau cel care e de altă părere, trebuie călcat în picioare: trebuie să te iei de numele lui, de înfăţişarea lui, de rudele lui. Şi, oricum, trebuie să nu faci economie de epitete (oricît de grobiene), de băşcălie ţanţoşă, de insinuări perfide sau de acuzaţii grandioase.
Şi eu sînt o fire irascibilă. Şi eu am, uneori, un „ochi rău“. Pe scurt, mi s-a întîmplat şi mie să mă las contaminat de momente de furor demolator. Dar am reuşit, sper, să nu-mi fac din atac un program de viaţă, să nu fac din toxină un medicament zilnic. Am fost sever, uneori, în judecăţile mele, am practicat, stilistic, caricatura, dar nu m-am sculat niciodată de dimineaţă cu pofta irepresibilă de a răni, cu sete de sînge, cu ură definitivă pentru cineva. Pe agenda mea nu scrie niciodată: asasinat moral, desfigurarea preopinentului, lichidare a celuilalt. Mi s-a reproşat, dimpotrivă, că „nu ţin minte răul“, că sînt „împăciuitor“ în chip vinovat, că nu sînt consecvent în „războaiele“ mele, ci mai curînd înclinat să cad la învoială, să accept prea uşor reconcilieri pripite.
DE ACELASI AUTOR R
