„Les vivants et les morts sont près et loin les uns des autres, comme le côté pile et le côté face d’un sou“. (Jean Cocteau) Şi-au fost sosiţi pentru a doua seară consecutiv, la Teatrul Metropolis din capitala noastră încremenită de ger, Îngeri în America. Premieră absolut novatoare cu un spectacol-fluviu prins între malurile a două serii dar cu o neţărmurită curgere între zborul-cădere şi (ne)răbdarea omenească de a găsi trecerii sale de la… până la şi un timp al trăirii. Dar câtă netrăire! Sunt chemate la judecată de omul muritor chiar marile instanţe în faţa cărora el, cel mărunt, cel neînsemnat, a cam stat dintotdeauna cu frică şi a luat aminte. Dar de acum, gata! Dacă tot ce avem, în cea mai cruntă şi devastatoare democraţie din câte vor fi existând (în cer sau pre pământ, totuna!), este moartea, apoi Cinevatrebuie să dea odată şi odată socoteală „de ce?“. Justiţia cea omenească, este un păienjeniş de legi în care prestidigitatori de geniu scot cu bisturiul celui mai candid zâmbet puţina parte neatinsă de cancerul generalizat al corupţiei planetare. Până când ea, doamna aceea în negru integral, meşteră la coasă, vine să aline cu propriu-i zâmbet inutila zbatere a învingătorului învins. Câtă bogăţie de nuanţe în interpretarea cu care George Ivaşcu creează sub ochii noştri personalitatea Avocatului căruia lumea pare să-i stea la degetul mic, evreul acela care la simpla mişcare a numitului deget poate face şi desface caravana politicii înalte dar care, la prima poticnire, hop şi moartea, maternă şi blândă, sub chipul fostei sale victime – trasă şi ea pe sfoară într-o ultimă zvâcnire de ghiduşie a celui ţintuit pe patul de spital înainte ca „seismograful“ numărător al bătăilor inimii să tragă linie lăsându-i pe ceilalţi să facă socoteala. Şi socoteala se reduce la rostirea rugăciunii pentru mort (rugăciune ciuntită, nu prea bine ştiută de tânărul