Un mare arheolog britanic, Vere Gordon Childe, a introdus în literatura de specialitate, acum mai bine de 50 de ani, conceptul de „revoluţie neolitică”, pentru a desemna acea mutaţie decisivă care, la sfârşitul erei glaciare, a transformat cele mai multe comunităţi omeneşti, până atunci trăind din vânat, pescuit şi cules, în producători ai propriei hrane. De atunci şi până la căderea Constantinopolei în 1453, dacă nu şi mai târziu, un flux continuu de comestibile provenind din Orientul Apropiat a modificat şi îmbogăţit dieta locuitorilor Europei. Chiar multă vreme după ce cultura gramineelor a fost adaptată în asemenea măsură încât a ajuns să simbolizeze însăşi umanitatea oamenilor „mâncători de pâine”, tot felul de specii exotice de plante sau animale şi păsări venite din marile imperii răsăritene nu au încetat să adauge o strălucire excentrică ospeţelor nobile. În epoca arhaică, uzanţa banchetului cu convivii alungiţi, de care am tot vorbit, se întregeşte cu apariţia în Grecia a „păsării persane”, cum îi spune Aristofan, fazanul, care, provenit la origine din pădurile Thailandei, ajunge pe malul de sud al Mării Negre şi de aici în porturile Mediteranei, devenind un ornament pitoresc şi pe vasele ceramice pentru symposia. În vremea expansiunii mediteraneene a Romei republicane, în Italia apar mai întâi piersicile – fructul persan persica – şi sora acestora, caisa; Lucius Licinius Lucullus, generalul hedonist care l-a precedat pe Pompei la comanda armatelor trimise împotriva lui Mithridate al Pontului, a adăugat gloriei militare şi pe cea, mai dulce, a aclimatizării pe domeniile sale toscane a cireşului (Athen. 2.51a şi 6.274e-f). Cato şi saramura de peşte Şi pentru Athenaios, ca şi pentru mulţi autori care l-au inspirat, Lucullus a devenit epitoma aristocratului roman corupt de luxul Orientului grec sau elenizat. Protagonistul roman al Deipnosofiştilor, magistratu