27 februarie 1990 - 28 februarie 2012. Acesta a fost intervalul de timp de care a avut nevoie lustraţia pentru a trece de la idee la lege votată de Parlamentul României. În 27 februarie 1990, membrii Societăţii “Timişoara” adoptau textul în 13 puncte al Proclamaţiei, propus de George Şerban, punctul 8 interzicându-le foştilor activişti comunişti să candideze la orice funcţie publică, timp de trei legislaturi. În 28 februarie 2012 – după ani de zile în care Legea lustraţiei a fost blocată intenţionat şi sistematic de reprezentanţi ai tuturor partidelor politice, dar, totuşi, neaşteptat, în condiţiile în care, la întrunirea precedentă legea era încă “rătăcită” –, Camera Deputaţilor a decis că, în România, poate începe lustrarea. Dar nu în forma gândită în 1990, nici în cea din 2004, nici în cea din 2010. Ci într-o formă mai blândă. Termenul de purificare morală a scăzut, de la trei legislaturi, la cinci ani, iar lustrabilii au interdicţie doar în funcţiile pentru care sunt numiţi sau pentru care au candidat. Aleşii – de la preşedintele ţării, la parlamentari, europarlamentari, membri C.S.M., primari, consilieri judeţeni şi locali – nu vor fi atinşi de această prevedere legislativă. Cu alte cuvinte, dacă, prin absurd, vreun fost ministru comunist ar decide să se înscrie într-o cursă electorală, chiar pentru Cotroceni, nu i-ar putea impune nimeni să nu o facă (nici cu Legea lustraţiei votată). Singurul care i-ar putea bloca sprintul ar fi poporul, la urne. În privinţa ratei de succes, însă, este riscant un pronostic. Un sondaj realizat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc şi C.S.O.P., în noiembrie 2010, arăta că 44% dintre românii intervievaţi considerau comunismul o idee bună, dar prost aplicată.
Revenind la votul din Camera Deputaţilor – venit ca o constrângere din cauza grevei foamei
