Este evident pentru toată lumea că sistemul sanitar românesc a ajuns într-un punct mort. Nu de azi şi nu de ieri, ci de 20 de ani. Tot ceea ce a purtat titlul de „reformă“ a fost o cârpeală de ocazie. Moştenisem un sistem sanitar pus la punct de un sistem hipercentralizat, după principii comuniste, iar „reformele“ voiau să-l facă funcţional într-un stat democratic cu o laxă descentralizare. O incompatibilitate crasă. Toată lumea este de acord că sistemul trebuie schimbat, dar în esenţa sa şi nu în aspectele marginale. În fapt, trebuie să aibă la bază principiile societăţii pe care o construim, oricâtă dezordine ar exista în şantier. Apoi, trebuie ţinut cont de specificul societăţii româneşti şi de tradiţiile ei, aşa cum excelent a demonstrat dl dr. Traian Ionescu, în „Viaţa medicală“ din 3 februarie 2012. Un proiect de lege sanitară este un mare pas, ca intenţie şi voinţă politică. Un asemenea proiect, spre a fi viabil, trebuie să fie secreţia minţilor tuturor specialiştilor, iar cu el să fie de acord o majoritate a acestora. Domeniul fiind imens, fiecare poate vedea acea parte de codru vizibilă de la geamul său. De aceea, sinteza trebuie să aparţină unui colectiv cu vederi foarte largi şi o gândire suficient de sintetică şi de ordonatoare. Dar până la succes este un drum lung. Să nu uităm că occidentalii, fiecare în parte, şi-au pus la punct sistemele sanitare în sute de ani. Şi încă se mai plâng de ele. Proiectul anterior a pornit cu stângul, punând la bază criteriile economice şi la urmă pe cele medicale. Or, raţiunea de a fi a unui sistem sanitar este performanţa păstrării şi recăpătării sănătăţii, nu de a produce bani ori de a face economii. Desigur, performanţa este condiţionată de limitele financiare, dar nu în bazele sale conceptuale şi structurale. Sistemul sanitar cere bani, iar societatea îi dă cât poate, monitorizând doar corecta şi necorup