“N-avem mereu ce mânca. Uneori răbdăm o zi întreagă, poate chiar două. Pretenţii prea mari n-am. Au fost zile când m-am mulţumit doar cu o farfurie de paste. De regulă, dimineaţa îmi ajunge o cană cu ceai... dar mi-aş dori mult să mâncăm normal, nu numai paste... uite, aş vrea să mănânc gamberi şi calamari că arată foarte frumos în magazin. Îmi plac mult fructele, dar din alea nu am aproape deloc. Ciocolată? Mamma mia, de când nu am mai mâncat!”.
Cine şi-ar fi închipuit toate astea despre micuţa vedetă Denisa Curtaşu, pianistă în Italia? În Florenţa o ştie lumea bine, căci cântă pe la tot felul de spectacole, ba chiar şi pe scena Filarmonicii. În România, însă, e aproape necunoscută, deşi a obţinut vreo 16 premii.
Acolo, printre italieni, apare pe scenă în veşnicele ei rochii vechi, decolorate pe la margini. Are doar 13 ani.
Era o mogâldeaţă de om când a sosit în Italia şi a “bătut” dintr-un foc zeci de italieni la Conservatorul din Florenţa, obţinând media 10. Pe atunci, ea avea 11 ani, ceilalţi candidaţi – 16, 17. Ea nu făcuse nici un pic de pregătire cu vreun profesor, nu-şi permisese acest lux; ei stătuseră în meditaţii şi pregătiri cu profesori reputaţi de dimineaţa până seara.
Colegii italieni: “Te îmbraci, cumva, de la gunoi?”
Astăzi, când urcă pe scenă în spectacolele oferite de românii din Italia, Denisa apasă clapele pianului cu dinţii strânşi de durere. Căci ea a crescut, iar pantofii i-au rămas prea mici. De un an de zile aşa se chinuie. I-ar plăcea o pereche nouă, dar îi e frică să-şi dorească. Ştie că n-are de unde: mama a părăsit-o, iar tatăl are handicap şi nu primeşte mai mult de 170 de euro pensie. Locuiesc într-o chiţimie de apartament cât o cutie de chibrituri, cu mătuşa şi cu bunica. Mai câştigă şi ele cam tot pe atât, dar tot nu-i suficient cât să aibă în fiecare zi o farfurie cu spaghete, măcar.
Când e
