Ion Iliescu, fost secretar al CC al PCR şi Şerban Mihăilescu zis şi Miki Şpagă, fost secretat al Consiliului de Miniştri înainte de 1989 împreună cu zeci de alţi nomenklaturişti au făcut nestingheriţi politica României vreme de două decenii, înainte ca Monica Macovei să devină lustrabilă pentru singura vină că a fost simplă procuroare sau sub acuzaţia că mulţi parlamentari sunt pe cale să facă puşcărie din cauza legilor ei dure.

La 22 de ani de la căderea regmului Ceauşescu lustraţia e inutilă şi ia forma revanşelor, răzbunărilor, punerii la index, dar nu a celor care au făcut posibile crimele, nu a celor care au fost de acord cu înfometarea şi umilirea românilor, nu a celor care au fost întreţinuţi din bugetul PCR, fiindcă aceştia fie au ieşit prin moarte naturală din sistem, fie au apucat să-şi joace numărul. În 2012 Legea lustraţiei nu este o recompensă simbolică faţă de cei care şi-au pierdut vieţile în închisori, faţă de cei care şi-au pierdut proprietăţile, faţă de cei care au avut domicilii forţate, faţă de toţi cei care în forme diferite au încercat să se opună regimului, faţă de toţi cei care au simţit în fiecare zi că trăiesc în închisoare, pentru că Ion Iliescu nu poate fi lustrat simbolic. Singurul preşedinte post-comunist din Europa de Est, care s-a declarat pro-sovietic prin gesturile pe care le-a făcut în primii ani după ce s-a instalat la Cotroceni, nu a putut fi lustrat pentru că s-a baricadat la putere după modelul învăţat de el în tinereţea stalinistă. Lustraţia înseamnă prin definiţie purificare sau prin extrapolare înlăturarea din funcţii publice pentru cinci sau zece ani a celor care au colaborat cu regimurile criminale. La zece ani după căderea dictaturii aceşti colaboraţionişti îşi reprimesc dreptul de a fi numiţi sau aleşi într-o demnitate a statului.

Aplicarea lustraţiei l-ar fi făcut pe Iliescu eligibil abia în anul 20