La începutul anilor ’60, şcoala franceză de geriatrie (A. Huet între alţii) lansa o sintagmă care avea să se răspândească cu repeziciune şi să fie adoptată în multe ţări: vârsta a treia, pentru a defini plastic şi într-un fel metaforic, poetic şi chiar eufemistic oarecum, populaţia vârstnică; integrată, în limbajul „laic“ şi chiar în cel ştiinţific – sociologic şi medical – definea o categorie a populaţiei care, în intenţia iniţiatorilor, delimita populaţia în retragere pentru limită de vârstă – pensionarii. De-a lungul anilor evoluţia procesului de îmbătrânire a adăugat, progresiv, ani din ce în ce mai mulţi duratei medii a vieţii – peste un deceniu între anii ’60 şi prezent, pentru ţările cu indice de îmbătrânire înalt –, ceea ce a impus mai multe propuneri de clasificare a ceea ce se înţelegea prin „vârsta a treia“, pentru că un subiect octogenar (nonagenar şi chiar centenar – din ce în ce mai frecvent întâlniţi) era diferit, având alte caracteristici biologice, somatice, funcţionale şi sociale decât unul sexagenar. A fost necesară şi revizuirea limitei de intrare în vârsta a treia: în loc de 60 de ani – 65 şi chiar, după unii, 70–75 de ani. Ca urmare, sintagma în discuţie, folosită în limbajul de specialitate, prea largă, mai puţin precisă, păstrându-şi totuşi utilizarea în sens general, în limbajul obişnuit, a început să fie mai puţin folosită în limbajul ştiinţific. O altă tendinţă, firească, în ciuda opoziţiei pe care o întâmpină, este prelungirea limitei de vârstă pentru pensionare şi egalizarea acesteia pentru ambele sexe. Am menţionat că este firească, deoarece viaţa omului a înregistrat un spor de ani şi chiar de capacităţi de activitate, iar limitele vârstei de pensionare trebuie corelate cu evoluţia; pe de altă parte, femeile trăiesc, în medie, cu şapte ani mai mult decât bărbaţii (procesul de „feminizare a îmbătrânirii“); dincolo de argument