Am avut prilejul excepţional de a prezida ceremonia prin care scriitorului israelian Amos Oz i s-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa a Universităţii din Bucureşti.

Discursul de recepţie pe care profesorul l-a ţinut în faţa reprezenţilor comunităţii academice ai universităţii poate fi considerat un exemplu de construcţie oratorică şi, în acelaşi timp, un model de argumentaţie logică.

Extrem de persuasiva sa pledoarie în favoarea soluţiei dureroase, dar necesare a reconcilierii israliano-palestiniene, în favoarea punctului de vedere politic, strategic şi diplomatic care susţine necesitatea co-existenţei celor două state (evreu şi palestinian) îşi are originea în cunoaşterea profundă a societăţii în care trăieşte, dar şi a realităţilor contradictorii şi conflictuale ale Orientului Mijlociu. Savoarea acestui discurs pleacă însă din felul în care Amos Oz a reuşit să transmită auditoriului convingerile sale cele mai profunde cu umor şi relaxare, recurgând de cele mai multe ori la anecdotă, anecdotă în jurul căreia, în mai multe rânduri, şi-a construit concluziile esenţiale.

Imaginea societăţii israeliene aşa cum apare ea în discursul lui Amos Oz este fundamental diferită de cea pe care canalele de ştiri worldwide o transmit de cele mai multe ori, este alta decât aceea a conflictului şi confruntării. Profesorul israelian ne-a făcut să simţim de fapt lumea căreia îi aparţine că pe una a permanentei dezbateri, ca pe una a veşnicei tensiuni a argumentului, ca pe una în care, cu violenţă verbală de multe ori, încerci să îţi atragi partenerul de discuţii de partea ideilor tale plecând întotdeauna de la premisa serviciului pe care eşti obligat să îl faci atâta vreme cât îl consideri un apropiat, o rudă chiar. Recurgând din nou la anecdotă, Amos Oz ne-a relatat episodul confruntării sale directe cu un grup de extremişti evrei, deloc de acord