Istoria României datorează enorm Regelui Ferdinand. Generaţiile ce nu s-au şcolit sub comunişti sau, poate, cele care află abia astăzi adevărul netrucat despre trecutul ţării noastre vor înţelege de ce Regele era supranumit „cel Loial“ sau Ferdinand „Întregitorul“. Viaţa sa ca monarh, dar şi ca om, a fost una zbuciumată, cu prea puţine bucurii. Până şi sfârşitul, la 62 de ani, a fost plin de suferinţe, urmarea unei boli tardiv depistate. Răsfoind pagini îngălbenite de timp din dosarul cu însemnări al medicului de atunci al Casei Regale, dl dr. Mihail Mihailide prezintă, la rubrica Jurnal de jurnale, evoluţia bolii suveranului, în condiţiile de îngrijire oferite de medicina anilor ’20 ai secolului trecut.

În primăvara anului 1926, apropiaţii regelui Ferdinand au constatat o deteriorare a sănătăţii suveranului, anume: paloare accentuată, scădere rapidă în greutate, oboseală marcată. Între aceştia se aflau I. I. C. Brătianu şi Barbu Ştirbey, fratele Elizei Brătianu, a doua soţie a omului politic amintit. Îngrijoraţi şi neavând încredere în cunoştinţele doctorului Eduard Romalo, medicul en titre în acel moment al Casei Regale, au hotărât să se adreseze reginei Maria pentru a-i sugera să solicite consultul şi al celuilalt medic al palatului, dr. I. Mamulea, cel care veghease la sănătatea primului monarh al României, Carol I. Pentru a menaja însă susceptibilitatea lui Romalo, s-a hotărât ca dr. Mamulea să-l examineze pe rege în absenţa confratelui său. Mamulea a înregistrat acuze ţinând de un anumit disconfort intestinal, ba chiar – la tuşeul rectal – prezenţa unei tumori. A opinat că pacientul ar trebui să fie examinat rectoscopic de dr. şRaoulţ Bensaude1 (la Paris), mai ales că exista această oportunitate în faptul că oricum regele trecea prin capitala Franţei în drumul său pentru o cură balneară la Bagnoles-de-l’Orme. Conform relatării Elisei Brătianu (v