În anii de criză generalizată a comunismului – cei care au trăit atunci îşi amintesc, cu siguranţă – nu prea mai ajungeau în România mărfuri din import. Nici măcar din „ţările vecine şi prietene“. Aşa încît maximum de „performanţă“ în materie de cumpărături făcute în comerţul socialist era să te pricopseşti cu vreun produs românesc „refuzat la export“. Să cumperi haine ori încălţăminte despre care vînzătoarea îţi şoptea că sînt „pentru nemţi“ sau „pentru italieni“, dar refuzate de aceştia, era un motiv de mare mulţumire: nu conta că străinii le refuzaseră pentru că aveau oarecari defecte, ci că, fiind „făcute pentru ei“, se presupunea că au avut parte de materiale mai bune şi de o anume grijă suplimentară în procesul de fabricaţie. Ajunseserăm, la un moment dat, să fim fericiţi şi cu lucruri respinse de colegii noştri de lagăr socialist: un prieten care îşi cumpărase un Oltcit prin 1988 mi-a spus, cu bucurie în glas, că maşina fusese „făcută pentru cehi“. Cîrcotelile care mai apăreau în discuţii prieteneşti („am ajuns să ne bucurăm de ce refuză alţii!“) păleau în faţa satisfacţiei de a cumpăra ceva „mai deosebit“, într-o societate total dezmembrată, în care pînă şi actul de a-ţi procura cele necesare traiului avea un „ce“ subversiv. Bineînţeles că, atîtea cîte mai erau, mărfurile importate stîrneau momente de deplină fericire. Ca să nu mai vorbim despre obiectele din import care ajungeau la noi pe căi paralele (sau, dacă preferaţi, „alternative“): trimise de rubedenii sau prieteni din Vest, erau accesibile doar unor „privilegiaţi“. Sau creau un fel de piaţă liberă, fiind puse în vînzare prin anunţuri de mică publicitate în România liberă, mai ales cele care aveau o anume încărcătură tehnologică inaccesibilă producţiei interne: casetofon, video-player, robot de bucătărie etc.

DE ACELASI AUTOR După sfîrşitul lumii Proasta guvernare continuă Majoritatea absen