Să-l asculţi pe scriitorul Amos Oz e o bucurie; o mare bucurie. Căci Oz e incredibil de grijuliu atunci când îşi alege cuvintele; vorbeşte exact aşa cum scrie: clar, rotund, închegat, cu pilde şi parabole. La a treia sa vizită în România, de data aceasta invitat de Editura Humanitas Fiction şi de Ambasada Israelului la Bucureşti, scriitorul şi activistul politic Amos Oz şi-a tratat auditoriul cu un regal de povestiri: despre copilăria sa în Ierusalimul anilor ’40, despre fanatici, familie, curiozitate, compromis şi iertare.

A fost o întâlnire memorabilă cu un autor care se află de ani buni pe lista scurtă a Premiului Nobel pentru Literatură, unul dintre cei mai importanţi prozatori şi eseişti israelieni. Şi, în egală măsură, o vizită istorică pentru noi şi pentru sine; căci i-a oferit posibilitatea de a plonja într-o cultură care îi era deja familiară, posibilitatea de a cunoaşte marea Românie, după ce o cunoscuse deja pe cea mică, din Israel: „Ce m-a atras pe mine în România a fost mica Românie din cartierul în care m-am născut, în Ierusalim. Era un magazin de dulciuri, de ciocolată şi bomboane, chiar în colţul străzii pe care locuiam în Ierusalim şi proprietarii erau evrei români; ei cântau în româneşte, vorbeau în româneste şi aveau o relaţie de dragoste-ură cu România. Erau furioşi pe România, dar, în acelaşi timp, le era dor de ea. Mai târziu, când am crescut şi m-am alăturat kibbutzului Hulda, cam jumătate din membrii acestuia erau emigranţi evrei din România; inclusiv părinţii soţiei mele Nili, care erau din Basarabia, la momentul acela parte a României. Aşa că, în mod evident, la prima mea vizită, la Festivalul de la Neptun (n.r. – ediţia din 2002 a Festivalului Internaţional „Zile şi nopţi de literatură” al Uniunii Scriitorilor), România nu era o ţară cu totul străină mie. Limba suna familiar, limbajul corpului era familiar, simţul umorului era familia