În primăvara anului 2011, cronicarul vieţii literare bucureştene a urcat la Muntele Sfînt, întovărăşindu-i, cu misiunea de a ţine un jurnal al călătoriei, pe pictorii din grupul Prolog – Constantin Flondor, Horea Paştina, Mihai Sîrbulescu, George Mircea, Sorin Scurtulescu, Ionuţ Totu, Oliv Mircea, Andrei Rosetti, Nicolae Badiu, Cristian Diţoiu. Experienţa athonită a lui Dan C. Mihăilescu – cel „muncit de draci“ şi „lucrat de îngeri“, cum singur se descrie – este consemnată într-un volum de mai puţin de o sută de pagini, în stilul bine cunoscut al cronicarului, gata oricînd să chibiţeze şi să cîrtească, să ofteze „ahotnic“, să exclame patetic, să-şi exprime zgomotos admiraţia.
Cartea e agreabilă pentru o duminică profană şi, fără să fie scrisă neapărat cu nerv, are într-un fel haz – dacă nu îi ceri ceea ce nu îţi poate oferi: reflecţie, profunzime, mişcare a ideii. Hazul e aici al naraţiunii cvasipicareşti şi al „personajului“ pe care Dan C. Mihăilescu (şi)-l construieşte. Pentru că, în fond, act impur de narcisism, Oare chiar m-am întors de la Athos? nu este altceva decît o oglindă purtată de autor prin hîrtoapele propriei personalităţi egocentrate – ceea ce cu blîndeţe remarcă pe coperta a patra a volumului chiar teologul Costion Nicolescu, bun prieten al falsului pelerin. Să nu se aştepte, deci, cititorii ca opul de faţă să le dezvăluie experienţe cu substrat înalt spiritual. Sau măcar o cît de puţin lămuritoare descriere a vieţii de la Athos. Lipseşte talentul peisagistic Călătoria lui DCM la Muntele Sfînt nu are nimic din semnificaţiile unui pelerinaj şi nu e mai mult decît un excelent pretext, pentru autor, de a vorbi despre sine. Şi doar incidental despre alţii – bunăoară, despre tovarăşii de călătorie. Trebuie spus însă că, atunci cînd, prin nu ştiu ce miracol, uită o clipă de el însuşi (cînd nu se mai autocontemplă – eventual în ipostaza de
